ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 738/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 759/ P din 8 august 1995, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, printre alții, a inculpaților: - G.F. și - G.S., pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (1), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. S-a reținut că, în luna aprilie 1995, inculpații G.F. și G.S., împreună cu inculpatul C.G. (condamnat în cauză), prin acte de violență și amenințare au deposedat partea vătămată B.G. de patru autoturisme și 100 tone de aluminiu. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința penală menționată, rejudecând cauza în fond, după casare, printre altele, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., a achitat pe inculpații G.F. și G.S., pentru infracțiunile deduse judecății. Tribunalul București a respins apelurile declarate de inculpatul C.G. și de procuror. Curtea de Apel București a admis recursul procurorului și a schimbat temeiul juridic al achitării inculpaților G.F. și G.S. din art. 10 alin. (1) lit. c) în art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Împotriva acestor hotărâri procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare susținând că, în mod greșit instanțele au dispus achitarea inculpaților G.F. și G.S. comițând o gravă eroare de fapt. Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea constituie infracțiunea de tâlhărie. Din probele administrate în cauză a rezultat că, la 3 aprilie 1995, în timp ce partea vătămată B.G. se afla la sediul firmei aparținând martorului L.D. a fost acostată de inculpatul C.G. însoțit de coinculpații G.F. și G.S., care a amenințat-o cu răpirea soției și a copilului, dacă nu îi va restitui o pretinsă datorie de 2 milioane dolari.

Pentru ca amenințarea să fie credibilă, inculpații și-au arătat armele pe care le aveau asupra lor. Ulterior, la sediul firmei administrate de partea vătămată SC B.R. SA Turnu Măgurele, au venit inculpații înarmați, și, reiterând amenințările, au solicitat, în contul presupusei datorii, marfa aflată în depozitele societății, precum și autovehiculele firmei. Partea vătămată B.G. a arătat în declarațiile sale că „cei doi inculpați se uitau foarte urât” la el și la soția sa, că „purtau de fiecare dată, la brâu armament” și că în scopul intimidării, inculpatul G.F., care se prezentase la sediul societății pentru a ridica o pretinsă factură, „avea în mână o șapcă din care, din întâmplare, i-a căzut un pistol”.

Martora B.A., soția inculpatului, confirmând presiunile psihice la care au fost supuși soțul și familia sa, a arătat că, de teama amenințărilor, a locuit o perioadă de timp la o cunoștință și că de fiecare dată când inculpații veneau la sediul firmei administrate de partea vătămată „purtau armele la vedere”. Martorul H.V., șoferul părții vătămate B.G., a fost persoana care a participat nemijlocit la „negocierile” dintre părți, și, dându-și seama de pericolul ce planează asupra familiei acesteia, a sfătuit-o pe B.A. ca împreună cu familia să părăsească pentru o perioadă de timp domiciliul. Pentru a crea o aparență de legitimitate modului în care a intrat în posesia bunurilor sustrase (autoturismele societății și cantități importante de aluminiu), inculpatul C.G.

(condamnat în cauză) i-a cerut părții vătămate să modifice factura întocmită, având ca obiect vânzarea de aluminiu către o anumită societate comercială, SC S. SA. Martorul G.M., în calitate de contabilă la SC B.R. SA, a relatat modalitatea în care actele de vânzare-cumpărare au fost întocmite din dispoziția inculpatului C.G., înscriind în documentele contabile mențiuni false, dictate de acesta. Deși martorii O.A.I., S.S. și H.V., salariații societății comerciale administrate de partea vătămată, au recunoscut pe inculpații G.F. și G.S. ca fiind persoanele ce însoțeau pe inculpatul C.G. și care au ridicat autoturismele firmei de la sediu, totuși din declarațiile lor nu rezultă atitudinea amenințătoare prin care aceștia au obligat partea vătămată să le predea.

Pe de altă parte, partea vătămată B.G., deși până în acel moment susținuse că inculpații au manifestat față de el o atitudine amenințătoare, exprimată în folosirea unui ton ridicat, „priviri urâte” și ținerea la vedere a armamentului, la confruntarea cu inculpatul G.S. a susținut că acesta nu l-a amenințat. Valorificând această ultimă declarație a părții vătămate care nu mai concordă cu susținerile sale inițiale sau cu cele ale martorilor B.A. și G.M., instanțele au conchis că nu se poate reține, pentru nici unul dintre inculpați, utilizarea amenințării. Acest caracter parțial contradictoriu și totodată lacunar al probatoriului administrat în cursul urmăririi penale ar fi putut fi înlăturat prin electuarea unor confruntări și aprofundarea unor detalii semnificative ale probațiunii deja existente.

Acest demers s-ar fi impus dincolo de depozițiile fluctuante ale părții vătămate și de faptul că, pe tot parcursul cercetărilor, inculpații au încercat să împiedice stabilirea corectă a împrejurărilor în care au fost comise faptele. La rândul lor, instanțele de judecată nu au manifestat rol activ în aflarea adevărului. Motivarea soluției de achitare a instanței de fond, în sensul că „tonul ridicat folosit nu constituie amenințare potrivit dispozițiilor art. 211 C. pen.”, poate fi plauzibilă, în principiu, dar nu în situația în care acesta este întărit de un comportament ostentativ, care denotă duritate și agresivitate. Instanțele de control nu au dovedit perseverență în elucidarea situației de fapt și nu au apreciat corect probele administrate, atâta vreme cât au considerat că „portul armelor de către inculpați nu constituie amenințare dacă nu au fost folosite”.

Or, pentru stabilirea cu certitudine a existenței elementului material al infracțiunii de tâlhărie, în sensul că amenințările proferate de inculpați constituiau un pericol iminent pentru familia părții vătămate, trebuiau administrate toate probele necesare. În vederea stabilirii fără dubiu a vinovăției inculpaților G.F. și G.S. în săvârșirea complicității la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., se impune reaudierea inculpaților C.G. (condamnat în cauză), G.F. și G.S., precum și a părții vătămate B.G. și martorului H.V. Totodată, trebuie să se efectueze confruntări între partea vătămată și martorele B.A. și G.M. pe de o parte și inculpați pe de altă parte, precum și între aceștia din urmă și martorii H.V., O.A.

și S.S. Deoarece aceste acte procedurale nu pot fi efectuate cu celeritate de către instanțele de judecată, conform art. 333 C. proc. pen., cauza va fi restituită la procuror. În consecință, urmează să se admită recursul în anulare, să se caseze hotărârile pronunțate și să se restituie cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru completarea urmăririi penale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 576 din 15 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 București, deciziei penale nr. 1849/ A din 23 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția a II-a penală și deciziei penale nr. 974 din 29 mai 2002 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe inculpații G.F. și G.S. Casează cele trei hotărâri menționate și în baza art. 333 C. proc. pen., restituie dosarul la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pentru completarea urmăririi penale. Onorariul apărătorului din oficiu, pentru intimații inculpați, în sumă de câte 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 februarie 2004.