ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 738/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 759/ P din 8

august 1995, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus punerea în

mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, printre alții, a

inculpaților:

- G.F. și

- G.S., pentru complicitate la

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (1),

cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

S-a reținut că, în luna aprilie

1995, inculpații G.F. și G.S., împreună cu inculpatul C.G. (condamnat în

cauză), prin acte de violență și amenințare au deposedat partea vătămată B.G.

de patru autoturisme și 100 tone de aluminiu.

Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința penală menționată, rejudecând cauza în fond, după casare, printre

altele, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c)

C. proc. pen., a achitat pe inculpații G.F. și G.S., pentru infracțiunile

deduse judecății.

Tribunalul București a respins

apelurile declarate de inculpatul C.G. și de procuror.

Curtea de Apel București a admis

recursul procurorului și a schimbat temeiul juridic al achitării inculpaților

G.F. și G.S. din art. 10 alin. (1) lit. c) în art. 10 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen.

Împotriva acestor hotărâri

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare susținând că, în mod greșit instanțele au dispus

achitarea inculpaților G.F. și G.S. comițând o gravă eroare de fapt.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen.,

furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea

victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul

urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat

sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și

asigure scăparea constituie infracțiunea de tâlhărie.

Din probele administrate în cauză a

rezultat că, la 3 aprilie 1995, în timp ce partea vătămată B.G. se afla la

sediul firmei aparținând martorului L.D. a fost acostată de inculpatul C.G.

însoțit de coinculpații G.F. și G.S., care a amenințat-o cu răpirea soției și a

copilului, dacă nu îi va restitui o pretinsă datorie de 2 milioane dolari.

Pentru ca amenințarea să fie credibilă, inculpații și-au arătat armele pe care

le aveau asupra lor.

Ulterior, la sediul firmei

administrate de partea vătămată SC B.R. SA Turnu Măgurele, au venit inculpații

înarmați, și, reiterând amenințările, au solicitat, în contul presupusei

datorii, marfa aflată în depozitele societății, precum și autovehiculele

firmei.

Partea vătămată B.G. a arătat în declarațiile

sale că „cei doi inculpați se uitau foarte urât” la el și la soția sa, că

„purtau de fiecare dată, la brâu armament” și că în scopul intimidării,

inculpatul G.F., care se prezentase la sediul societății pentru a ridica o

pretinsă factură, „avea în mână o șapcă din care, din întâmplare, i-a căzut un

pistol”.

Martora B.A., soția inculpatului,

confirmând presiunile psihice la care au fost supuși soțul și familia sa, a

arătat că, de teama amenințărilor, a locuit o perioadă de timp la o cunoștință

și că de fiecare dată când inculpații veneau la sediul firmei administrate de

partea vătămată „purtau armele la vedere”.

Martorul H.V., șoferul părții

vătămate B.G., a fost persoana care a participat nemijlocit la „negocierile”

dintre părți, și, dându-și seama de pericolul ce planează asupra familiei

acesteia, a sfătuit-o pe B.A. ca împreună cu familia să părăsească pentru o

perioadă de timp domiciliul.

Pentru a crea o aparență de

legitimitate modului în care a intrat în posesia bunurilor sustrase (autoturismele

societății și cantități importante de aluminiu), inculpatul C.G. (condamnat în

cauză) i-a cerut părții vătămate să modifice factura întocmită, având ca obiect

vânzarea de aluminiu către o anumită societate comercială, SC S. SA.

Martorul G.M., în calitate de

contabilă la SC B.R. SA, a relatat modalitatea în care actele de

vânzare-cumpărare au fost întocmite din dispoziția inculpatului C.G., înscriind

în documentele contabile mențiuni false, dictate de acesta.

Deși martorii O.A.I., S.S. și H.V.,

salariații societății comerciale administrate de partea vătămată, au recunoscut

pe inculpații G.F. și G.S. ca fiind persoanele ce însoțeau pe inculpatul C.G.

și care au ridicat autoturismele firmei de la sediu, totuși din declarațiile

lor nu rezultă atitudinea amenințătoare prin care aceștia au obligat partea

vătămată să le predea.

Pe de altă parte, partea vătămată

B.G., deși până în acel moment susținuse că inculpații au manifestat față de el

o atitudine amenințătoare, exprimată în folosirea unui ton ridicat, „priviri

urâte” și ținerea la vedere a armamentului, la confruntarea cu inculpatul G.S.

a susținut că acesta nu l-a amenințat.

Valorificând această ultimă

declarație a părții vătămate care nu mai concordă cu susținerile sale inițiale

sau cu cele ale martorilor B.A. și G.M., instanțele au conchis că nu se poate

reține, pentru nici unul dintre inculpați, utilizarea amenințării.

Acest caracter parțial

contradictoriu și totodată lacunar al probatoriului administrat în cursul

urmăririi penale ar fi putut fi înlăturat prin electuarea unor confruntări și

aprofundarea unor detalii semnificative ale probațiunii deja existente.

Acest demers s-ar fi impus dincolo

de depozițiile fluctuante ale părții vătămate și de faptul că, pe tot parcursul

cercetărilor, inculpații au încercat să împiedice stabilirea corectă a

împrejurărilor în care au fost comise faptele.

La rândul lor, instanțele de

judecată nu au manifestat rol activ în aflarea adevărului.

Motivarea soluției de achitare a

instanței de fond, în sensul că „tonul ridicat folosit nu constituie amenințare

potrivit dispozițiilor art. 211 C. pen.”, poate fi plauzibilă, în principiu,

dar nu în situația în care acesta este întărit de un comportament ostentativ,

care denotă duritate și agresivitate.

Instanțele de control nu au dovedit

perseverență în elucidarea situației de fapt și nu au apreciat corect probele

administrate, atâta vreme cât au considerat că „portul armelor de către

inculpați nu constituie amenințare dacă nu au fost folosite”.

Or, pentru stabilirea cu certitudine

a existenței elementului material al infracțiunii de tâlhărie, în sensul că

amenințările proferate de inculpați constituiau un pericol iminent pentru

familia părții vătămate, trebuiau administrate toate probele necesare.

În vederea stabilirii fără dubiu a

vinovăției inculpaților G.F. și G.S. în săvârșirea complicității la

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (1)

C. pen., se impune reaudierea inculpaților C.G. (condamnat în cauză), G.F. și

G.S., precum și a părții vătămate B.G. și martorului H.V. Totodată, trebuie să

se efectueze confruntări între partea vătămată și martorele B.A. și G.M. pe de

o parte și inculpați pe de altă parte, precum și între aceștia din urmă și

martorii H.V., O.A. și S.S.

Deoarece aceste acte procedurale nu

pot fi efectuate cu celeritate de către instanțele de judecată, conform art.

333 C. proc. pen., cauza va fi restituită la procuror.

În consecință, urmează să se admită

recursul în anulare, să se caseze hotărârile pronunțate și să se restituie

cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru completarea

urmăririi penale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

sentinței penale nr. 576 din 15 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 1

București, deciziei penale nr. 1849/ A din 23 noiembrie 2001 a Tribunalului

București, secția a II-a penală și deciziei penale nr. 974 din 29 mai 2002 a

Curții de Apel București, secția I penală, privind pe inculpații G.F. și G.S.

Casează cele trei hotărâri

menționate și în baza art. 333 C. proc. pen., restituie dosarul la Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București, pentru completarea urmăririi penale.

Onorariul apărătorului din oficiu,

pentru intimații inculpați, în sumă de câte 400.000 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

februarie 2004.