ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1529/2008

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 405

din 5 iulie 2006 pronunțată

de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 5195/P/2004, în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., au fost achitați inculpații:

- T.R.,

și

- R.C.,

pentru săvârșirea a câte două

infracțiuni de tâlhărie prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (l) și (2) lit.

a), d) și f) C. pen., cu aplicabilă art. 13 C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul:

- C.I.,

pentru săvârșirea a câte

două infracțiuni de tâlhărie prevăzută și pedepsită. de art. 211 alin. (1) și (2)

lit. a), d) și f) C. pen.

, cu aplicarea art.

13 C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen.

S-a

luat act că nu există constituire de parte civilă în cauză.

Conform art. 192 alin. (3) C.

proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina

acestuia.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a constatat că în rechizitoriu s-a reținut că la dispoziția

inculpatului C.I., ceilalți doi inculpați, în data de 13 ianuarie 1999, s-au

deplasat la domiciliile părților vătămate C.A., C.E.A. respectiv D.A. și D.M.,

de unde, sub amenințare, au luat mai multe bunuri: un televizor, 30 grame

bijuterii din aur respectiv bijuterii din aur în jur de 10 grame, bunuri pe

care le-au dat inculpatului C.I.

În urma probelor

administrate, în baza cercetării judecătorești, respectiv declarațiile

inculpaților și părților vătămate, declarațiile martorilor B.G., M.T., K.I., K.L.,

tribunalul a reținut o altă stare de fapt în sensul că inculpații T.R. și R.C.

au luat bunurile cu acordul părților vătămate, fără a le amenința, sau exercita

presiuni fizice sau psihice asupra lor, nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru existența infracțiunii de tâlhărie.

A mai reținut că nu rezultă

din nici o probă administrată în cursul procesului penal că inculpatul C.I.

le-ar fi cerut într-un mod sau altul celor doi inculpați să „recupereze” de la

părțile vătămate amintite, sume de bani, asigurându-i de sprijinul său total,

ori că a primit și a dispus de bunurile primite de cei doi inculpați de la

părțile vătămate, bunuri care ulterior au intrat în patrimoniul acestora, după

achitarea datoriilor reale pe care părțile vătămate le aveau față de firma la

care erau angajați.

Împotriva acestei sentințe

penale a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare a arătat că

instanța de fond nu a avut rol activ și a interpretat eronat probatoriul.

Curtea, verificând hotărârea

atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosar, analizând apelul prin

prisma motivului invocat și examinând cauza sub toate aspectele de fapt și de

drept, apreciază că apelul este nefondat.

Reținându-se dispozițiile art.

200 C. proc. pen., art. 63 alin. (2) C. proc. pen., precum și interpretarea

dată art. 6 paragraf 3 lit. d) din C.E.D.O., instanța de control judiciar a

apreciat că

tribunalul

a procedat la verificarea probelor strânse prin luarea de declarații

inculpaților, părților vătămate, martorilor B.G., M.T., K.I., K.L. că nu se

poate reține faptul că instanța de fond nu a avut rol activ deoarece

declarațiile date în cursul cercetării judecătorești sunt foarte ample, iar

persoanele ascultate au arătat de ce nu mai mențin declarațiile date în faza de

urmărire penală.

Astfel, C.A. a precizat că

nu a scris personal declarația de la 26 aprilie 2004 ci doar a semnat-o, iar

plângerea din 29 aprilie 2004 este scrisă de el dar nu-și poate explica

conjunctura din aprilie 2004, când a făcut plângerea și a dat declarațiile în

această cauză.

Inculpatul R.C. a arătat că

declarația a scris-o personal dar i-a fost dictată de polițist, pentru că el nu

știe prea bine românește.

Părțile vătămate D.M. și D.A.

au menționat că nu au formulat plângere penală împotriva inculpaților, au dat

declarații pe care nu le-au citit, doar le-au semnat, fiind scrise de polițiști

care nu le-au răspuns când au fost întrebați de ce trebuie date acele

declarații după o „așa mare perioadă de timp”.

Martorul K.I. a arătat că

„i-au fost prezentate de organele de poliție patru declarații cu același

conținut” spunându-i că trebuie să semneze una și că a semnat declarațiile fără

să le citească deoarece dorea să termine cu „această problemă” și oricum

„degeaba” le-a spus „că alta este realitatea”.

Martorul K.L. a precizat că

personal nu a scris nici o declarație

ci au

fost scrise de polițist și semnate de martor.

Mai reține instanța ca fiind

cert că în fața instanței, părțile vătămate și martorii au declarat altceva

decât în faza de urmărire penală, singurul martor care și-a menținut declarația

a fost M.T., însă acesta a precizat că „de la colegi am auzit că C.I. a dat

dispoziție lui T.R. să îl caute pe C.E.A., dar eu personal nu am auzit”.

Curtea apreciază că starea

de fapt reținută de instanța de fond, în urma probelor administrate, este

corectă întrucât părțile vătămate au arătat că nici unul dintre inculpați nu

i-au amenințat în vreun fel, nu au exercitat vreo presiune asupra lor, ci au

fost de acord să le dea bunurile inculpaților T.R. și R.C. și nici din transcrierea

casetei nu rezultă că partea vătămată C.E.A. a fost amenințată de cei doi

inculpați sau că aceștia ar fi exercitat presiune psihică asupra acesteia.

Se mai reține că un aspect

deosebit de important este perioada foarte mare scursă din momentul în care

bunurile au fost date inculpaților, 13 ianuarie 1999, și data la care părțile

vătămate au dat primele declarații, aprilie 2004, dată la care inculpații C.I.

și T.R. erau arestați preventiv în altă cauză ori, dacă bunurile ar fi fost

luate fără acordul părților vătămate acestea nu ar fi

așteptat o perioadă atât de mare să formuleze plângere penală și că n

u

se poate susține că această plângere nu a fost formulată din cauza faptului că

părților vătămate le era frică de inculpați, în condițiile în care părțile

vătămate au declarat în fața instanței că au

rămas în relații de prietenie cu T.

R. și R.C., relații care existau și

înainte de 13 ianuarie 1999 așa cum au precizat părțile vătămate.

Se

constată că în mod corect s-a reținut că nu rezultă din nici o probă că

inculpatul C.I. le-ar fi

cerut sau le-ar fi dat „dispoziție” celorlalți doi inculpați să ia de la

părțile vătămate anumite sume de bani, asigurându-i de sprijinul său ori că a

primit și a dispus de bunurile ce aparțineau părților

vătămate pe care acestea, de bună voie, le-au dat inculpaților T.R. și

R.C.

Așa fiind, prin decizia

penală nr. 106 din 8 mai 2007, Curtea de Apel Craiova, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a cărei critică a

vizat trei aspecte:

- schimbarea încadrării

juridice în ce-l privește pe inculpatul C.I. din complicitate la infracțiunea

de tâlhărie în instigare la aceeași infracțiune;

- greșita achitare a

inculpaților T.R. și R.C. pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie;

- nepronunțarea instanței

asupra schimbării încadrării juridice în infracțiunea de furt ca urmare a constatării

de către aceasta că cei doi inculpați nu au folosit constrângere fizică sau

psihică asupra părților vătămate.

Examinând cauza în raport de

motivele invocate analizate prin prisma dispozițiilor art. 385

9

pct.

17 și 18 C. proc. pen., cât și din oficiu, constată că recursul Parchetului

este nefondat.

Prin actul de inculpare s-a

reținut că în ziua de 13 ianuarie 1999, din dispoziția inculpatului C.I., inculpații

T.R. și R.C., au mers la domiciliul părților vătămate C.A., C.E. respectiv D.A.

și D.M., de unde sub amenințare au luat mai multe bunuri pe are le-au dat

inculpatului C.I.

Starea de fapt reținută prin

rechizitoriu nu s-a confirmat ca urmare a administrării probatoriului în faza

cercetării judecătorești, instanțele reținând o altă stare de fapt în sensul că

inculpații T.R. și R.C. nu au exercitat agresiuni fizice și psihice asupra părților

vătămate și din nicio probă a dosarului nu rezultă că inculpatul C.I. le-ar fi

cerut acestora să „recupereze” ceva de la părțile vătămate.

Pentru a concluziona astfel,

instanțele au dat sens dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., potrivit

cărora probele nu au o valoare dinainte stabilită, în același timp dând

eficiență obligației prevăzută de lege de a verifica probele strânse în faza de

urmărire penală, prin administrarea lor în ședință publică, oral, nemijlocit și

în condiții de contradictorialitate.

Ca atare, instanțele au

reținut ca relevante și pertinente numai acele declarații care se coroborează cu

fapte și împrejurări ce rezultă din întreg materialul probator administrat în

cauză printr-o evaluare judicioasă a probatoriului, de altfel, este de observat

că motivarea instanțelor este amplă și face referire în detaliu la toate

probele administrate care concordă cu soluția dată în cauză.

Ca atare, solicitarea parchetului

în sensul schimbării încadrării juridice a infracțiunii de complicitate la

infracțiunea de tâlhărie în infracțiunea de instigare la tâlhărie, fără a intra

în analiza elementelor constitutive ale acestei infracțiuni este nefondată întrucât

din probele dosarului nu rezultă că aceasta i-ar fi instigat pe ceilalți

inculpați să comită această infracțiune.

Ultimele două motive de

recurs prin care se critică faptul că instanțele erau obligate să se pronunțe asupra

săvârșirii de către inculpați a infracțiunilor de furt devreme ce au reținut că

inculpații nu au folosit constrângerea fizică sau psihică asupra părților

vătămate nu pot fi primite dat fiind că probele administrate în cauză nu conduc

la concluzia că inculpații au săvârșit infracțiunile de furt.

Pentru motivele arătate, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge, ca

nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva

deciziei penale nr. 106 din 8 mai 2007 a Curții de Apel Craiova, secția penală,

privind pe intimații inculpați C.I., T.R. și R.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva

deciziei penale nr. 106 din 8 mai 2007 a Curții de Apel Craiova, secția penală,

privind pe intimații inculpați C.I., T.R. și R.C.

Onorariul interpretului de

limbă maghiară, pentru inculpatul intimat T.R., se va plăti din fondul Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Cheltuielile judiciare

ocazionate cu soluționarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Craiova, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 5 mai 2008.