ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 456/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de inculpatul C.R. împotriva deciziei penale nr.389 din 20 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a II –a penală. Recurentul a fost prezent, asistat de apărător ales, avocat P.M. Au lipsit părțile civile SC. „N”, SC „K”, SC ATI”, SC „N”, SC „LMI” și SC „AA”. Procedura de citare a fost îndeplinită. S-a constatat că au sosit relațiile solicitate Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Argeș, din cuprinsul cărora rezultă că SC „AA” a fost radiată conform Legii nr.64/1995, deoarece a fost închisă procedura de faliment. Față de această situație, președintele completului a dispus ca această parte civilă să nu mai fie citată, procesul fiind în stare de judecată.

Apărătorul având cuvântul a susținut că hotărârile nu sunt legale și temeinice și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și în principal trimiterea cauzei la prima instanță spre rejudecare, pentru a se efectua o expertiză contabilă, probă care fusese admisă iar ulterior, pe motiv că inculpatul nu a achitat costul ei, a considerat că nu mai este necesară administrarea acesteia. Apărătorul a mai susținut că inculpatul a fost judecat în lipsa apărătorului ales, instanța asigurându-i apărare din oficiu. In subsidiar apărătorul a solicitat redozarea pedepsei. Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului, deoarece consideră că hotărârile sunt legale și temeinice sub toate aspectele.

In ultimul cuvânt inculpatul a declarat că nu este vinovat de comiterea faptei imputate, pentru că nu a avut intenția să înșele pe partenerii de afaceri. C U R T E A Asupra recursului de față; In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr.202 din 12 martie 2002, Tribunalul București – Secția a II-a penală a condamnat pe inculpatul C.R., la 13 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b și c Cod penal, pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art.215 alin.2, 3, 4 și 5 Cod penal, cu aplicarea art.31 alin.2, 41 alin.2 Cod penal. S-a făcut aplicarea art.71 – 64 Cod penal și a art.67 Cod penal. A fost obligat să plătească unor societăți comerciale, diverse sume de bani cu titlu de despăgubiri civile și să restituie statului cheltuielile judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că în perioada august-decembrie 1998, în calitate de administrator unic al unei societăți comerciale, cu ocazia încheierii și executării unor convenții stabilite cu un număr de 6 parteneri de afaceri, inculpatul prin mijloace frauduloase, a indus în eroare pe reprezentanții acestora promițându-le că le va achita prețul mărfii achiziționate în care scop a emis cecuri și bilete la ordin fără să aibă provizia necesară, iar în alte situații a retras din bancă diverse sume de bani. Procedând în acest mod inculpatul a cauzat partenerilor de afaceri, un prejudiciu total de 9.420.247.694 lei. Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia nr.389 din 20 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a II –a penală.

Impotriva acestei soluții inculpatul a declarat recurs. Apărătorul a criticat hotărârile, susținând că ele nu sunt legale și temeinice, deoarece prima instanță a procedat la judecarea inculpatului în lipsa apărătorului ales, asigurându-i însă apărarea prin desemnarea unui avocat din oficiu. Sub aspectul temeiniciei, apărătorul a menționat că instanțele au abdicat de la exercitarea rolului lor activ prin aceea că, deși inițial, Tribunalul București a admis proba solicitată de apărător în sensul de a se efectua o expertiză contabilă, ulterior pe motiv că inculpatul nu a achitat costul ei, fără altă motivare a renunțat la dministrarea acesteia. Recursul este fondat. Analizând hotărârile atacate se constată că ele nu sunt legale și temeinice.

Astfel, deși inculpatul a avut apărător ales, totuși la data de 26 februarie 2002, cauza a fost soluționată în lipsa acestuia. Imprejurarea că s-a asigurat apărarea prin desemnarea unui avocat din oficiu, nu are eficință juridică, întrucât prima instanță trebuia să depună toate diligențele pentru ca soluționarea cauzei să fie făcută în prezența apărătorului ales. Instanțele renunțând la administrarea unei probe solicitate de apărător, ce fusese încuviințată, întrucât era necesară pentru corecta soluționare a cauzei, au abdicat de la roul lor activ, pronunțând soluții netemeinice. Astfel, efectuarea expertizei contabile era deosebit de necesară deoarece ca urmare a verificărilor documentelor financiar contabile se putea stabili existența sau inexistența lichidităților în contul bancar al inculpatului, sumele de bani pe care urma să le primească de la debitorii săi, precum și cele ce le datora creditorilor.

Totodată, expertiza va trebui să verifice și susținerile recurentului cu privire la situația lui financiară. Față de această situație, recursul urmează să fie admis.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E : Admite recursul declarat de inculpatul C.R. împotriva deciziei nr.389 din 20 iunie 2002 a Curții de Apel București,secția a II-a penală. Casează decizia atacată și sentința nr.202 din 12 martie 2002 a Tribunalului București,Secția a II-a penală și trimite cauza pentru rejudecare la prima instanță (Tribunalul București). Pronunțată în ședință publică,azi 30 ianuarie 2003.