ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 456/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de inculpatul C.R. împotriva deciziei

penale nr.389 din 20 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția  a II –a

penală.

Recurentul

a fost prezent, asistat de apărător ales, avocat P.M.

Au

lipsit părțile civile SC. „N”, SC „K”, SC ATI”, SC „N”, SC „LMI” și SC „AA”.

Procedura

de citare a fost îndeplinită.

S-a

constatat că au sosit relațiile solicitate Oficiului Registrului Comerțului de

pe lângă Tribunalul Argeș, din cuprinsul cărora rezultă că SC „AA” a fost

radiată conform Legii nr.64/1995, deoarece a fost închisă procedura de

faliment.

Față

de această situație, președintele completului a dispus ca această parte civilă

să nu mai fie citată, procesul fiind în stare de judecată.

Apărătorul

având cuvântul a susținut că hotărârile nu sunt legale și temeinice și a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și în principal trimiterea

cauzei la prima instanță spre rejudecare, pentru a se efectua o expertiză

contabilă, probă care fusese admisă iar ulterior, pe motiv că inculpatul nu a

achitat costul ei,  a considerat că nu mai este necesară administrarea acesteia.

Apărătorul

a mai susținut că inculpatul a fost judecat în lipsa apărătorului ales,

instanța asigurându-i apărare din oficiu.

In

subsidiar apărătorul a solicitat redozarea pedepsei.

Procurorul

a pus concluzii de respingere a recursului, deoarece consideră că hotărârile

sunt legale și temeinice sub toate  aspectele.

In

ultimul cuvânt inculpatul a declarat că nu este vinovat de comiterea faptei

imputate, pentru că nu a avut intenția să înșele pe partenerii de afaceri.

C  U  R  T  E

A

Asupra

recursului de față;

In

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr.202 din 12 martie 2002, Tribunalul București – Secția a II-a penală

a condamnat pe inculpatul C.R.,  la 13 ani închisoare și 6 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b și c Cod penal, pentru infracțiunea de

înșelăciune prevăzută de art.215 alin.2, 3, 4 și 5 Cod penal, cu aplicarea

art.31 alin.2, 41 alin.2 Cod penal.

S-a

făcut aplicarea art.71 – 64 Cod penal și a art.67 Cod penal.

A

fost obligat să plătească unor societăți comerciale, diverse sume de bani cu

titlu de despăgubiri civile și să restituie statului cheltuielile judiciare.

Pentru

a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că în perioada

august-decembrie 1998, în calitate de administrator unic al unei societăți

comerciale, cu ocazia încheierii și executării unor convenții stabilite cu un

număr de 6 parteneri de afaceri, inculpatul prin mijloace frauduloase, a indus

în eroare pe reprezentanții acestora promițându-le că le va achita prețul

mărfii achiziționate în care scop a emis cecuri și bilete la ordin fără să aibă

provizia necesară, iar în alte situații a retras din bancă diverse sume de

bani.

Procedând

în acest mod inculpatul a cauzat partenerilor de afaceri, un prejudiciu total

de 9.420.247.694 lei.

Apelul

declarat de inculpat a fost respins prin decizia  nr.389 din 20 iunie 2002 a

Curții de Apel București – Secția a II –a penală.

Impotriva

acestei soluții inculpatul a declarat recurs.

Apărătorul

a criticat hotărârile, susținând că ele nu sunt legale și temeinice, deoarece

prima instanță a procedat la judecarea inculpatului în lipsa apărătorului ales,

asigurându-i însă apărarea prin desemnarea unui avocat din oficiu.

Sub

aspectul temeiniciei, apărătorul a menționat că instanțele au abdicat de la

exercitarea rolului lor activ prin aceea că, deși inițial, Tribunalul București

a admis proba solicitată de apărător în sensul de a se efectua o expertiză

contabilă, ulterior pe motiv că inculpatul nu a achitat  costul  ei, fără  altă

motivare  a  renunțat  la dministrarea  acesteia.

Recursul

este fondat.

Analizând

hotărârile atacate se constată că ele nu sunt legale și temeinice.

Astfel,

deși inculpatul a avut apărător ales, totuși la data de 26 februarie 2002,

cauza a fost soluționată în lipsa acestuia.

Imprejurarea

că s-a asigurat apărarea prin desemnarea unui avocat din oficiu, nu are

eficință juridică, întrucât  prima instanță trebuia să depună toate

diligențele  pentru ca soluționarea cauzei să fie făcută în prezența

apărătorului ales.

Instanțele

renunțând la administrarea unei probe solicitate de apărător, ce fusese

încuviințată, întrucât era necesară pentru corecta soluționare  a cauzei, au

abdicat de la roul lor activ, pronunțând soluții netemeinice.

Astfel,

efectuarea expertizei contabile era deosebit de necesară deoarece ca urmare a

verificărilor documentelor financiar contabile se putea stabili existența sau

inexistența lichidităților  în contul bancar al inculpatului, sumele de bani pe

care urma să le primească de la debitorii săi, precum și cele ce le datora

creditorilor. Totodată, expertiza va trebui să verifice și susținerile

recurentului cu privire la situația lui financiară.

Față

de această situație, recursul urmează să fie admis.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul declarat de inculpatul C.R. împotriva deciziei

nr.389 din 20 iunie 2002 a Curții de Apel  București,secția a II-a penală.

Casează

decizia atacată și sentința nr.202 din 12 martie 2002 a Tribunalului

București,Secția a II-a penală și trimite cauza pentru rejudecare la prima

instanță (Tribunalul București).

Pronunțată

în ședință publică,azi 30 ianuarie 2003.