ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2127/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 17 martie 2003 și înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamantul D.B. a chemat în judecată Ministerul Culturii și Cultelor, solicitând ca în contradictoriu cu acesta să se constate refuzul pârâtului de a-i răspunde la cererea sa formulată în termen, să i se recunoască dreptul de a primi legitimația de specialist în domeniul conservării și restaurării monumentelor istorice, exigențele studii, investigații, cercetări și evidența monumentelor istorice (1A) și șef Proiect (1I), să îi elibereze legitimația de specialist, certificatul de atestare și ștampila de specialist, restituirea sumei de 1.300.000 lei actualizați, diferență taxe, urmare a apariției O.U.G.

nr. 228/2000, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii a precizat reclamantul că a susținut examenul de atestare ca specialist în domeniul monumentelor istorice, în octombrie 2000, fiindu-i eliberate legitimația de specialist și certificatul de atestare pentru exigența șef proiect (1I), iar urmare a contestației care a fost admisă de către Comisia de atestare, s-a decis eliberarea documentelor de specialist pentru domeniul Restaurare Arhitectură, exigența studii, investigații cercetări și evidența monumentelor istorice. A mai susținut reclamantul în acțiune că pârâtul a refuzat să îi elibereze aceste documente, a refuzat să îi comunice răspuns la cererile și sesizările scrise, ultima fiind la 8 ianuarie 2002, aceste proceduri fiind un refuz nejustificat care îl prejudiciază în dreptul său legal, recunoscut chiar de pârât prin soluția de admitere a contestației.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 1331 din 11 septembrie 2003, a respins acțiunea reclamantului, reținând în esență că nu este refuz nejustificat din partea pârâtului care ar fi comunicat verbal, motivele refuzului, astfel că nu sunt întrunite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul care critică hotărârea instanței de fond, nelegală, soluția fiind dată cu încălcarea și greșita aplicare a Legii nr. 29/1990, dreptul său legal vătămat prin refuzul pârâtului de a-i răspunde la sesizări și a-i elibera actele și ștampila pentru profesia recunoscută, urmare a examenului pe care l-a promovat. Recursul se constată a fi fondat.

În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, orice persoană fizică sau juridică dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ, sau prin refuzul nejustificat al unei autorități publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței, pentru recunoașterea dreptului și repararea pagubei. Se precizează în alin. (2) al articolului citat, că se consideră refuz nejustificat de rezolvarea cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, și faptul de a nu se răspunde petiționarului în termen de 30 zile de la înregistrarea cererii respective.

Rezultă din dosar că urmare a admiterii contestației de către Comisia de atestare, reclamantul a solicitat prin mai multe scrisori și sesizări, eliberarea noilor documente, sau corectarea, și anume legitimația, certificatul și ștampila de specialist, ultimele adrese fiind din 17 ianuarie 2003 și 12 decembrie 2002, rămase fără răspuns. În mod greșit instanța de fond a considerat că refuzul pârâtului-intimat este justificat, că reclamantul-recurent a primit o comunicare verbală a motivării refuzului. Nu este nici o asemenea dovadă la dosar făcută printr-o recunoaștere a reclamantului, și nici nu se poate susține că prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, sunt îndeplinite printr-o asemenea formulă a comunicării verbale.

Atât timp, cât reclamantul a demonstrat că a depus petițiile sale înregistrate la autoritatea pârâtă, aceasta trebuia să comunice scris răspunsul său sau să depună un document care să ateste aducerea la cunoștință reclamantului a motivelor sale, răspunsul său. Nefiind asemenea dovezi, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nici la data soluționării recursului de față, pârâtul nu a răspuns cererilor repetate formulate de reclamant. Față de considerentele expuse, se va admite recursul, va fi casată sentința și trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.B. împotriva sentinței civile nr. 1331 din 11 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, pentru rejudecare, aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2004.