ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4120/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A. S.R.L. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii (MC), ca instanța să constate că pârâtul nu a soluționat, în termenul legal, cererea de emitere a avizului depusă la data de 19.08.2020 și să oblige pârâtul să emită avizul solicitat prin certificatul de urbanism nr. x/14.05.2020, în termen de 30 de zile de la data pronunțării sentinței, sub sancțiunea penalităților de întârziere de 1000 RON/zi de întârziere, cu cheltuieli de judecata.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1425 din 14 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția prematurității și admisă în parte acțiunea formulată de reclamantele B. și A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, a fost obligat pârâtul Ministerul Culturii să emită un aviz pozitiv sau negativ, după caz, privind cererea reclamantelor din data de 21.08.2020, referitoare la emiterea avizului pentru lucrarea "Imobil de locuințe-extindere subsol, modificări interioare și exterioare pentru corpul 1 (C1) al clădirii aflata în curs de execuție conform autorizației de construire nr. x/2019 amplasat în București, Șos. Kiseleff 45", în termen de 30 de zile de la rămânerea definitiva a sentințe. Totodată, a fost respinsă în rest acțiunea și a fost obligat pârâtul către reclamante la plata cheltuielilor de judecata în sumă de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 1425 din 14 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Culturii, criticând hotărârea pentru nelegalitate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În motivarea cererii, recurentul-pârât a invocat, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., să constate faptul că instanța de fond a respins în mod netemeinic si nelegal excepția prematuritătii acțiunii, având în vedere prevederile art. 26 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Regulamentul de organizare și funcționare a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2173/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu modificările și completările ulterioare, reclamantele trebuind să se conformeze textelor legale precitate și să sesizeze autoritatea competentă, motiv pentru care învestirea instanței de judecată este prematură. Parcurgerea acestei proceduri este obligatorie, astfel încât Direcția pentru Cultură a Municipiului București să poată analiza speța prezentată în deplină cunoștință de cauză, în prezența întregii documentații, pentru ca, eventual, să își poată reține competența de soluționare a petiției, modul de soluționare al acesteia putând face ulterior obiectul controlului de legalitate de către instanța de contencios administrativ. Mai susține reccurenta că, hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), susținând că în mod absolut netemeinic și nelegal instanța de fond a dispus obligarea Ministerului Culturii la emiterea avizului pozitiv sau negativ, după caz, privind cererea reclamantelor referitoare la emiterea avizului pentru lucrarea "imobil de locuințe - extindere subsol, modificări interioare și exterioare pentru corpul 1 (C1) al clădirii aflată în curs de execuție conform autorizației de construire nr. x/2019 amplasat în București, Sos. Kiseleff 45". În primul rând, recurenta susține că, Curtea de Apel București a nesocotit aspectul esențial în soluționarea pricinii, anume existența Autorizației de construire nr. x/2019, în temeiul căreia efectuează reclamantele în prezent lucrări, autorizație la baza căreia a stat Avizul favorabil nr. 1872/Z/06.11.2019 emis de Direcția pentru Cultură a Municipiului București. Mai mult, potrivit afirmațiilor reclamantelor din acțiunea introductivă, prin Certificatul de Urbanism nr. x din data de 14.05.2020, s-a menținut valabilitatea tuturor avizelor obținute de reclamante în baza Certificatului de urbanism nr. x/19.08.2019, inclusiv avizul pozitiv emis de serviciul nostru public deconcentrat. Cu alte cuvinte, la data emiterii certificatului de urbanism inițial, avizul a fost emis de autoritatea competentă, adică de Direcția pentru Cultură a Municipiului București, iar nu de Ministerul Culturii. Simpla dispută avută de reclamante cu C. și D., materializată prin cererea de anulare a autorizației de construire formulată de acestea din urmă, invocând în mod netemeinic ineficacitatea avizului favorabil emis de direcție, nu justifică alegerea arbitrară a competenței instituției în emiterea acestui aviz, cu toate că cel elaborat de serviciul public deconcentrat a stat la baza emiterii unei autorizații de construire aflată în perioada de valabilitate și în baza căreia reclamantele execută în prezent lucrări. Înseși reclamantele susțin competența direcției de emitere a avizului, însă justifică obiectul prezentului dosar prin unicul motiv potrivit căruia "solicitarea mea de emitere a avizului de către minister este absolut necesară deoarece este menită să-mi prezerve interesele și să preîntâmpine eventuale litigii privind legalitatea obținerii aprobărilor pentru documentația urbanistică". Interesele reclamantelor nu pot justifica, prin ele însele, pronunțarea unei sentințe civile nelegale de natura celei atacate prin prezentul recurs, o simplă cerere de chemare în judecată care reclamă o pretinsă necompetență a unei entități emitente a unui aviz, nevalidata de instanța de judecată în mod definitiv, nu poate fi de natură a stabili, în mod arbitrar, competența în favoarea unei alte autorități. În perioada scursă de la momentul la care avizul favorabil emis de Direcția pentru Cultură a Municipiului București a stat la baza emiterii valabile a autorizației de construire în baza căreia reclamantele execută în prezent lucrări și până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar nu a intervenit nicio modificare legislativă de natură a justifica preferința actuală pentru competența de avizare și nici care să demonstreze cum anume un aviz favorabil emis de o autoritate în precedent a devenit "ineficace". În mod greșit a interpretat instanța de fond prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, potrivit cărora "intervențiile care se efectuează asupra imobilelor care nu sunt monumente istorice, dar care se află în zone de protecție a monumentelor istorice sau în zone construite protejate se autorizează pe baza avizului Ministerului Culturii sau, după caz, al serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și a celorlalte avize, potrivit dispozițiilor legale în vigoare". Interpretând această prevedere, instanța ajunge la concluzia eronată că Ministerului Culturii îi revine o competență principală de emitere a avizului solicitat în speță, cu toate că reține ea însăși că nu este exclusivă, ci poate incumba secundar și serviciului public deconcentrat. Acest caracter secundar instituit de instanța de judecată, fără să aibă o consacrare legislativă, nu poate fi interpretat decât în lumina argumentelor și textelor legale invocate prin întâmpinare, cu privire la partajarea de competențe. Astfel, mai arată recurenta că, de-a lungul timpului, Direcția Patrimoniu Cultural a primit de la diferiți petenți mai multe certificate de urbanism și avize de intervenții asupra vegetației referitoare la imobile care au regim juridic de monument istoric (indiferent de grupa valorică de clasare în Lista Monumentelor Istorice), zonă de protecție de monument istoric (indiferent de grupa valorică de clasare a monumentului istoric în Lista Monumentelor Istorice) sau zonă construită protejată, emise de Primăria Municipiului București, care solicitau avizul Ministerului Culturii, fără a specifica dacă acesta trebuie emis direct sau prin serviciul public deconcentrat, tocmai având în vedere prevederile art. art. 26 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Rubrica din cuprinsul Certificatului de urbanism care prevede că "Cererea de emitere a autorizației de construire/desființare va fi însoțită de următoarele documente: d.3) avize/acorduri specifice ale administrației publice centrale și/sau ale serviciilor descentralizate ale acestora", nu stabilește competența exclusiv în favoarea autorității publice centrale. Mai mult, pentru a fi emis acest nou certificat de urbanism, s-a luat în considerare valabilitatea avizului favorabil emis de Direcția pentru Cultură a Municipiului București. Faptul că printr-o cerere de chemare în judecată C. și D. solicită instanței de judecată anularea autorizației de construire nr. x/08.02.2019 pentru lipsa avizului Ministerului Culturii nu este de natură a stabili în sarcina instituției competența de soluționare a petiției, partajarea competenței între minister și serviciile publice deconcentrate făcându-se potrivit dispozițiilor legale care guvernează domeniul nostru de activitate (art. 29 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, republicată:"competența de avizare a serviciilor deconcentrate ale Ministerului se determină în conformitate cu prevederile legale în vigoare"). Recurentul mai susine că accesul la justiție este neîngrădit, iar reclamantele din speța mai sus indicată sunt libere să solicite în instanță ceea ce crede de cuviință, însă acest lucru nu înseamnă ipso facto că avizul favorabil existent este emis de o autoritate necompetentă iar competența emiterii ar aparține recurentului invocând dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 și Regulamentul din 28 martie 2013 de organizare și funcționare a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2.275 din 23 aprilie 2014, cu modificările și completările ulterioare, din care rezultă, în opinia acesteia, partajarea de competență între recurent și serviciile noastre publice deconcentrate. În plus, mai învederează recurentul faptul că este exclus ca intenția legiuitorului să fi fost în sensul ca autoritatea publică centrală să emită toate avizele pentru toate teritoriile, excluzând competența serviciului deconcentrat în teritoriu, mult mai caracterizat în a analiza fiecare speță în parte, în aria de competență teritorială ce îi revine. Această clasificare a competențelor în principală și secundară făcută de instanța de fond nu are suport legal, legiuitorul nu a înțeles să ierarhizeze astfel competențele, întrucât s-ar fi putut ajunge la situații absurde care ar decurge din această clasificare, cum ar fi principiul de drept "accesorium sequitur principalae", potrivit căruia competența așa-zis principală s-ar transfera, în caz de neexercitare, autorității căreia doar instanța de judecată i-a atribuit competență accesorie. Prin formularea legiuitorului, "îndeplinește direct sau prin serviciile publice deconcentrate", competența stabilită are același nivel de reglementare (iar nu o relație dintre principal și accesoriu), iar sintagma "după caz" semnifică anume cărei entități îi revine competența stabilită prin lege și în care anume situații, în niciun caz cui aparține competența principală de soluționare și cui cea accesorie. În al treilea rând, recurentul susține instanța ca nesocotit și prevederile legale statuate prin Regulamentul de organizare și funcționare a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2173/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, art. 29, solicitările de avize indiferent de grupa de clasare a monumentului istoric sau de competența de avizare, se depun la serviciul deconcentrat al Ministerului în a cărui rază teritorială se găsește imobilul, în speța de față la Direcția pentru Cultură a Municipiului București, care verifică și analizează conținutul documentației, solicită eventuale completări necesare în conformitate cu prevederile legale privind conținutul-cadru al documentațiilor, elaborează un punct de vedere și introduce documentația în circuitul de analiză sau emite avizul, după caz. Inclusiv acest text de lege este grăitor cu privire la competențele Direcțiilor Județene pentru Cultură, respectiv a Municipiului București, rezultând cu claritate faptul că, în anumite situații, serviciul deconcentrat reține spre soluționare solicitarea, iar în situațiile în care nu își reține competența, introduce documentația în circuitul de analiză. Instanța de fond, în mod absolut temeinic a reținut în sarcina recurentei un refuz nejustificat cu consecința pretinsă de reclamantă a obligării la emiterea unui aviz pozitiv, câtă vreme, în contextul cauzei, este cert faptul că avizarea cerută nu implică doar o dimensiune de legalitate, ci și una de oportunitate manifestată de autoritatea publică. Din păcate, instanța nu a dus raționamentul până la capăt, în sensul de a observa faptul că nu autoritatea publică centrală are competenta legală de a emite avizul solicitat. Mai susține recurenta că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând în acest sens că, instanța de fond a respins în mod netemeinic si nelegal excepția prematuritătii acțiunii: În baza art. 26 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, avizele pentru intervenții asupra imobilelor situate în zonele de protecție a monumentelor istorice și în zonele construite protejate se emit de Ministerul Culturii direct sau prin serviciile publice deconcentrate. Potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2173/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu modificările și completările ulterioare, art. 29, solicitările de avize indiferent de grupa de clasare a monumentului istoric sau de competența de avizare, se depun la serviciul deconcentrat al Ministerului în a cărui rază teritorială se găsește imobilul, în speță de față la Direcția pentru Cultură a Municipiului București, care verifică și analizează conținutul documentației, solicită eventuale completări necesare în conformitate cu prevederile legale privind conținutul-cadru al documentațiilor, elaborează un punct de vedere și introduce documentația în circuitul de analiză sau emite avizul, după caz. În acest context, recurenta solicită să se constate faptul că reclamantele ar fi trebuit să se conformeze textelor legale precitate și să sesizeze autoritatea competentă, motiv pentru care învestirea instanței de judecată este prematură. Parcurgerea acestei proceduri este obligatorie, astfel încât Direcția pentru Cultură a Municipiului București să poată analiza speța prezentată în deplină cunoștință de cauză, în prezența întregii documentații, pentru ca, eventual, să își poată reține competența de soluționare a petiției, modul de soluționare al acesteia putând face ulterior obiectul controlului de legalitate de către instanța de contencios administrativ.

Apărările formulate în recurs Intimatele-pârâte A. S.R.L. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 6.1 Situația de fapt Reclamanții, A. S.R.L. și B., s-au adresat instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, la data de 20.01.2021, solicitând, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, să constate nesoluționarea în termenul legal de 30 de zile a cererii de emitere a avizului solicitat prin certificatul de urbanism nr. x/14.05.2020, depusă la data de 19.08.2020, și să fie obligat pârâtul să emită avizul in termen de 30 de zile de la data pronunțării sentinței, sub sancțiunea penalităților de întârziere de 1000 RON/zi de întârziere, cu obligarea la cheltuieli de judecata. Printr-o cerere precizatoare, reclamantele au arătat că obiectul cererii este obligarea paratului la emiterea avizului solicitat prin certificatul de urbanism nr. x/1.05.2020 în termen de 30 de zile de la pronuntarea sentintei, sub sancțiunea penalitatilor de 1000 RON/zi de intarziere. Reclamanta, B. este proprietara imobilului amplasat in Bucuresti, Sos Kiseleff 45, iar reclamanta A. S.R.L. este detinatoarea respectivului imobil, care, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat din dosarul nr. x/2015 al Curtii de Apel Bucuresti, având ca obiect anularea și suspendarea HCGMB nr. 243/2014, privind aprobarea PUD Șos. x, terenul de la această adresă, pentru care a fost aprobată documentația de urbanism contestată în respectiva cauza, "este cuprins în Zona Protejată 72 - Parcelarea Averescu si are o suprafață de 11.632,08 mp, aflându-se în nordul zonei pericentrale a Municipiului București, în zona de protecție a monumentelor istorice clasate LMI: Șos. x și 47.", iar monumentele din Șos. x și 49 sunt clasate ca monumente de importanță națională, […]". În contextul existenței unui litigiu pe rolul instanțelor judecătorești prin care s-a solicitat anularea primei autorizatii de construire AC nr. x/13.05.2019 pentru lipsa avizului pârâtului Ministerului Culturii, reclamantele au solicitat Primariei Mun. Bucuresti o noua autorizație de construire cu privire la o serie de modificari apărute pe parcursul lucrărilor efectuate la imobilul amplasat in Bucuresti, Sos Kiseleff nr. 45, ce fuseseră autorizate anterior cu AC nr. x/13.05.2019, pentru extindere subsol, modificari interioare si exterioare pentru corpul C1 al cladirii aflata in curs de executie fiind emis de către Primaria Municipiului București Certificatul de urbanism nr. x/1.05.2020 prin care s-a prevăzut obligativitatea avizului Ministerului Culturii. Prin certificatul de urbanism nr. x/1.05.2020 la pct. 3 regimul tehnic, s-a prevazut că lucrările solicitate de reclamante se vor putea realiza conform legislației, in baza unei expertize tehnice care va sta la baza proiectului și va menționa măsurile de siguranță si stabilitate pentru construcția existentă, cu avizul Ministerului Culturii. De asemenea, la pct. 5 d.3 din CU s-a prevazut că, cererea de emitere a autorizatiei de construire/desfiintare va fi insotita, intre altele, de avizul Ministerului Culturii. Reclamantele au transmis paratului la data de 19.08.2020 cererea de emitere a unui aviz pentru obtinerea unei autorizatii de construire, cerere nesoluționată termenul de 30 de zile prev. de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 și au revenit cu solicitarea la data de 6.10.2020 la care, de asemenea nu a primit răspuns. Instanța de fond a reținut că excepția prematurității invocată de pârât nu este întemeiată, arătând că argumente în susținerea excepției țin de (ne)temeinicia cererii, împrejurari cum sunt lipsa depunerii unei documentatii complete, necompetenta MC sau lipsa unei culpe în nesolutionarea cererii fiind elemente invocate in combaterea unui refuz nejustificat, cererea reclamantelor în instanta fiind formulata dupa implinirea celor 30 de zile prev. de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, in care paratul MC trebuia să emită un raspuns. Pe fondul cererii, curtea de apel a reținut în esență că temeiul juridic indicat de reclamante in susținerea cererii-art. 10, art. 28 alin. (2) rap. la art. 3 lit. b) din Legea nr. 50/1991, susține competența ministerului pârât de a emite un aviz favorabil/nefavorabil, chiar pârâtul MC precizând în întâmpinare că, potrivit art. 26 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, în vederea protejării monumentelor istorice Ministerul Culturii și Cultelor îndeplinește, direct sau prin serviciile sale publice deconcentrate ori prin alte instituții publice subordonate, următoarele atribuții: (…) emite avizele pentru intervenții asupra imobilelor situate în zonele de protecție a monumentelor istorice și în zonele construite protejate. Curtea a reținut din analiza art. 24 și art. 26 din Legea nr. 422/2001 faptul că revine Ministerului Culturii o competență principală de emitere a avizului necesar intervenției asupra unui imobil aflat într-o zonă construită protejată, deși această competență nu este exclusivă, ci poate incumba în secundar și structurii deconcentrate a părții pârâte, sub rezerva identificării unei norme juridice în acest caz. Altfel spus, Legea nr. 422/2001 prevede expres competența de avizare a Ministerului, permițând exercitarea competenței și de către structura sa deconcentrată, după caz, potrivit dispoziției legale în vigoare, ceea ce implică în această din urmă situație identificarea unei norme juridice în sensul abilitării Direcției pentru Cultură a Municipiului București de a proceda în acest sens. Or, o astfel de normă atributivă de competență în beneficiul pârâtei structură deconcentrată Direcția pentru Cultură a Municipiului București nu a fost indicată de partea pârâtă Ministerul Culturii. A mai reținut judecătorul fondului că nu trebuie confundată atribuția structurii deconcentrate de înregistrare a unei cereri de avizare din partea persoanei interesate, respectiv de analiză a acesteia, cu însăși competența avizării ce aparține entității stabilite de lege, iar în lipsa identificării unei norme juridice atributive de competență în beneficiul structurii deconcentrate a Ministerului, competența de emitere a acestuia revine titularului său principal, anume Ministerul Culturii, iar nu Direcției pentru Cultură a Municipiului București. În acest context, nu poate fi primită apărarea Ministerului Culturii sub aspectul desfășurării procedurii la nivelul structurii sale deconcentrate, întrucât dreptul de dispoziție administrativă aparține autorității publice ministeriale și, în mod corespunzător, răspunderea pentru întârzierea în soluționarea cererii. 6.2. Analiza motivelor de casare Procedând la analiza motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu prioritate, având în vedere consecințele procedurale peremptorii ce ar fi generate de eventuala admitere a acestuia, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a respins în mod netemeinic si nelegal excepția prematuritătii acțiunii, având în vedere prevederile art. 26 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, "în vederea protejării monumentelor istorice Ministerul Culturii și Cultelor îndeplinește, direct sau prin serviciile sale publice deconcentrate ori prin alte instituții publice subordonate, următoarele atribuții: (…)11. emite avizele pentru intervenții asupra imobilelor situate în zonele de protecție a monumentelor istorice și în zonele construite protejate;". De asemenea, recurentul pârât a mai indicat și art. 29 alin. (4) din Anexa la OMC nr. 2173/2013 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "(4) Solicitările de avize, …, indiferent de grupa de clasare a monumentului istoric sau de competența de avizare, se depun la serviciul deconcentrat al Ministerului în a cărui rază teritorială se găsește imobilul la care acestea se referă și sunt formulate de către proprietarii sau titularii de drepturi reale asupra imobilului. Competența de avizare a serviciilor deconcentrate ale Ministerului se determină în conformitate cu prevederile legale în vigoare. (5) Serviciul public deconcentrat verifică și analizează conținutul documentației, solicită eventuale completări necesare în conformitate cu prevederile legale privind conținutul-cadru al documentațiilor, elaborează un punct de vedere și, în funcție de competențele stabilite prin Legea nr. 422/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de prezentul regulament, introduce documentația în circuitul de analiză sau emite avizul, după caz.". În accord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că prematuritatea este o excepție de procedură care sancționează exercitarea dreptului la acțiune în justiție, înainte ca acest drept să se fi născut. În material contenciosului administrativ prematuritatea poate sancționa formularea unei acțiuni în fața instanței înainte de expirarea termenului legal în care autoritatea publică are obligația să soluționeze o cerere cu privire la un drept sau interes legitim sau înainte ca dreptul invocat să fie născut, ori ca raportul juridic de drept administrativ să devină unul contencios. Or, în speță, astfel cum a reținut și prima instanță, nu se poate susține că cererea a fost prematur formulată, întrucat reclamantele s-au adresat instanței de contencios administrativ dupa implinirea celor 30 de zile prevăzute de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, în care paratul trebuia sa emita un raspuns, aspectele invocate legate de nedepunerea unei documentatii complete la serviciul public deconcentrat competent în a cărui rază teritorială se află imobilul, respectiv Direcția pentru Cultură a Municipiului București, respectiv necompetenta Ministerului Culturii, fiind aspecte de fond în efectuarea controlului de legalitate asupra actului administrativ asimilat, respectiv nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, potriviit art. 2 alin. (2) raportat la art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate și motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Este nerelevant din punct de vedere al cauzei de față că la emiterea Autorizației de construire nr. x/2019, în temeiul căreia efectuează reclamantele în prezent lucrări, a existat Avizul favorabil nr. 1872/Z/06.11.2019 emis de Direcția pentru Cultură a Municipiului București, întrucât în litigiul de față este vorba despre o altă cerere de avizare, urmare a cererii reclamantelor adresată Primariei Mun. Bucuresti de emitere a unei noi autorizații de construire cu privire la o serie de modificari apărute pe parcursul lucărilor efectuate la imobil ce fuseseră autorizate cu AC nr. x/13.05.2019, emițându-se un alt Certificat de urbanism nr. x/1.05.2020, altul decât cel care a stat la baza emiterii autorizației, în care la pct. 3 regimul tehnic, s-a prevazut că lucrările solicitate de reclamante se vor putea realiza conform legislației, in baza unei expertize tehnice care va sta la baza proiectului și va menționa măsurile de siguranță si stabilitate pentru construcția existentă, cu avizul Ministerului Culturii. De asemenea împrejurarea că prin Certificatul de Urbanism nr. x din data de 14.05.2020, s-a menținut valabilitatea tuturor avizelor obținute de reclamante în baza Certificatului de urbanism nr. x/19.08.2019, inclusiv avizul pozitiv emis de serviciul public deconcentrat, nu reprezintă un argument valabil, pentru că prin Certificatul de urbanism nr. x/14.05.2020 s-a stabilit obținerea avizului Ministerului Culturii, iar competența autorității de avizare este stabilită de legea în vigoare la momentul cererii și nu de emitentul unor avize anterioare. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 "Intervențiile care se efectuează asupra imobilelor care nu sunt monumente istorice, dar care se află în zone de protecție a monumentelor istorice sau în zone construite protejate se autorizează pe baza avizului Ministerului Culturii și Cultelor sau, după caz, al serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor și a celorlalte avize, potrivit dispozițiilor legale în vigoare." Interpretarea dată de instanța de fond acestei dispoziții corespunde atât voinței legiuitorului, care a stabilit în principal competența de emietere a avizului Ministerului Culturii și Cultelor, prevăzând alternativ și competența serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, lăsând posinbilitatea acestei autorități publice centrale să organizeze acest serviciu de avizare, ceea ce prespune în mod logic, că trebuia să existe o normă infralegală prin care să se stabilească competența Direcției pentru Cultură a Municipiului București de a emite în anumite situații avize sau de a formula propuneri de avizare, ori recurenta nu a putut nici în faza recursului să indice o asemenea dispoziție de competență. Potrivit art. 29 alin. (4) și (5) din Anexa la OMC nr. 2173/2013 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, solicitările de avize, precum și contestațiile, indiferent de grupa de clasare a monumentului istoric sau de competența de avizare, se depun la serviciul deconcentrat al Ministerului în a cărui rază teritorială se găsește imobilul la care acestea se referă și sunt formulate de către proprietarii sau titularii de drepturi reale asupra imobilului. Competența de avizare a serviciilor deconcentrate ale Ministerului se determină în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Serviciul public deconcentrat verifică și analizează conținutul documentației, solicită eventuale completări necesare în conformitate cu prevederile legale privind conținutul-cadru al documentațiilor, elaborează un punct de vedere și, în funcție de competențele stabilite prin Legea nr. 422/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de prezentul regulament, introduce documentația în circuitul de analiză sau emite avizul, după caz." În speță, cererea de avizare a fost întregistrată de reclamante la serviciul public deconcentrat, respectiv Direcția pentru Cultură a Municipiului București, primind număr de înregistrare 3633/19.08.2020, solicitând avizul Ministerului Culturii, astfel cum se solicită în Certificatul de urbanism, la pct. 5 d.3 unde s-a prevazut că, cererea de emitere a autorizației de construire/desființare va fi însoțită, intre altele, de avizul Ministerului Culturii. În condițiile în care art. 24 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 prevede (...) pe baza avizului Ministerului Culturii și Cultelor sau, după caz, al serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor și a celorlalte avize, potrivit dispozițiilor legale în vigoare.", obligația soluționării cererii revenea atât Ministerului Culturii cât și serviciului public deconcentrat unde s-a depus cererea și care trebuia să parcurgă procedura prevăzută de art. 29 alin. (4) și (5) din Anexa la OMC nr. 2173/2013. Însă, atâta vreme cât nu se prevede expres competența serviciului public deconcentrat de avizare, în lipsa identificării unei norme juridice atributive de competență în beneficiul structurii deconcentrate a Ministerului, în mod legal și temeinic instanța de fond a reținut că competența de emitere a avizului revine titularului său principal, anume Ministerul Culturii, iar nu Direcției pentru Cultură a Municipiului București, autoritatea publică obligată la emiterea actului administrativ este cea prevăzută de lege, astfel încât nesoluționarea în termenul legal de 30 de zile a cererii de avizare este imputabilă inclusive autorității publice centrale și nu doar serviciului public deconcentrat unde s-a înregistrat cererea. Această competență a autorității publice de a emite un act administrativ sau un aviz conform, cum este cazul în speță, este stabilită de lege, astfel cum s-a arătat, astfel încât susținerile recurentei că rubrica din certificatul de urbanism sau litigiul în care se află reclamantele C. și D. ar stabili această competență, este în mod evident nefondată. Instanța de fond, nu a reținut în sarcina recurentei un refuz nejustificat cu consecința obligării la emiterea unui aviz pozitiv, dimpotrivă, a reținut în mod explicit că "nu poate dispune însă obligarea paratului la emiterea unui aviz favorabil, întrucât s-ar substitui competențelor acestuia de avizare sau de refuz al avizării și ar pronunța o hotărâre cu depășirea limitelor atribuțiilor autorității judecătorești."

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.