ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2052/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 1 aprilie 2015, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții G., S.C. H. S.A., Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței:

- să oblige pe pârâta G. să le lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul din București, str. x, Corp. B, et. l, înscris în cartea funciară;

- radierea dreptului înscris în favoarea pârâtei în cartea funciară și înscrierea sa în beneficiul reclamanților;

- în subsidiar, obligarea pârâților Municipiul București și Statul Român, la plata echivalentului bănesc al bunului revendicat la valoarea actuală de circulație, cu titlu de despăgubiri, în situația în care se va aprecia că acesta nu mai poate fi restituit în natură;

- alternativ, dacă cererea de revendicare va fi respinsă în tot, pe calea acțiunii în nulitate, să se dispună anularea actului adițional nr. x/2006 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 25 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 12/1995 de S.C. H. în numele Municipiului București, cu pârâta G. și fostul său soț, și, în consecință, modificarea mențiunilor privitoare la descrierea și suprafața imobilului, rectificarea înscrierilor din cartea funciară, față de noua situație juridică;

- obligarea pârâtei G. să predea suprafețele din subsol, și să permită accesul reclamanților în încăperea nr. 3 din același plan, respectiv culoarul comun de 9,50 mp, în ambele situații.

Prin sentința civilă nr. 1566 din 18 decembrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea subsidiară formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F., privind obligarea pârâților Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata echivalentului bănesc al bunului revendicat.

A respins cererea privind anularea actului adițional nr. x/2006 formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta S.C. H. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins, cererea privind anularea actului adițional nr. x/2006, ca fiind prescrisă.

A respins în rest, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta G. și a luat act că aceasta din urmă solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 813 A din 2 noiembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți F., A., B., C., D. și E., împotriva sentinței civile nr. 1566 din 18 decembrie 2015 și a încheierii de ședință din 21 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, a anulat în parte sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecarea capetelor de cerere privind anularea actului adițional nr. x/2006 și revendicare, la aceeași instanță, Tribunalul București. A păstrat în rest sentința.

Prin sentința civilă nr. 1435 din 18 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâții G., S.C. H. S.A., Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pe pârâta G. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str. x, corp B, sector 4 înscris în cartea funciară, în exclusivitate compus din: 2 camere, bucătărie, baie, culoar în suprafața utilă de 39,43 mp; în comun: culoar, pivnița respectiv 23,70 mp din totalul de 57,33 mp reprezentând o cotă indiviză de 45 % din subsolul imobilului, teren sub construcție și cota indiviza de 17,70 % din părțile de folosința comună și a dispus radierea dreptului înscris în favoarea pârâtei G. cu privire la imobilul menționat mai sus și înscrierea acestuia în favoarea reclamanților.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. H. S.A. pe capătul de cerere subsidiar privind anularea actului adițional nr. x/2006.

A respins cererea subsidiara privind anularea actului adițional nr. x/2006 în contradictoriu cu parații S.C. H. S.A. și Municipiul București, ca fiind rămasă fără obiect, și a obligat pe pârâta G. la plata către reclamanți a sumei de 5.643,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 351 A din 5 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta pârâtă G..

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea în revendicare privind imobilul situat în București, str. x, corp B, înscris în cartea funciară nr. x București, ca neîntemeiată.

A respins, ca neîntemeiate, cererea de radiere a dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei și cererea de înscriere a acestuia în favoarea reclamanților.

A înlăturat obligația pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanți în sumă de 5.643,40 RON.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de intimații reclamanți.

Împotriva deciziei nr. 351 A din 5 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantele C., I., F., D., E. au declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 6 august 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, respingerea apelului și pe fond menținerea sentinței nr. 1435 din 18 iunie 2018 a Tribunalului București.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au formulat, în esență, următoarele critici:

S-a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind aplicate greșit prevederile Legii nr. 10/2001și încălcate cele ale art. 6 CEDO și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se arată că prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi incidente în cauză, și în consecință, nici raționamentul judecătorului suprem din Decizia nr. 33/2008 nu mai poate fi reținut, întrucât, dreptul lor de proprietate a fost recunoscut, iar statul a fost obligat la restituire, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Așadar, prevederile legii speciale și măsurile sale reparatorii, nu mai puteau fi aplicate într-o situație juridică deja definitiv tranșată.

În această situație, dreptul de restituire al reclamanților nu subzistă în virtutea aplicării Legii nr. 10/2001 sau prin realizarea speranței legitime de reparație potrivit acestei legi, ci în baza unei hotărâri judecătorești anterioare acestei legi, cu efectele generale ale oricărei jurisdicții interne. Din acest motiv, conflictul judiciar din prezenta cauză pornește de la premise diferite celor analizate în Decizia nr. 33/2008.

În situația în care dreptul la restituirea în natură a imobilului nu mai poate fi valorificat pe calea procedurii Legii nr. 10/2001, dată fiind modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale de imediată aplicare, nu se mai poate statua asupra corelației dintre legea specială și cea generală, reclamanții având deschisă calea dreptului comun.

Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii s-a stabilit prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă. S-a reținut în considerentele acestei decizii că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În cauză, se regăsește ipoteza finală avută în vedere în această decizie - anume aceea în care reclamanții se prevalează de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO - și de aceea, se impune ca pretențiile reclamanților să fie analizate inclusiv din perspectiva normei europene. A arătat că instanța de fond a procedat la analiza în acord cu dispozițiile hotărârii pilot din Cauza Atanasiu și alții contra României.

Au mai precizat reclamanții că au formulat notificările prevăzute de Legea nr. 10/2001 în speranța realizării depline și integrale a dreptului lor de proprietate, dar nu au putut formula acțiuni pentru declararea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât o cerere similară fusese deja respinsă conform sentinței civile nr. 2288 din 29 februarie 2000 pronunțată în dosarul nr. x/1998 de către Judecătoria Sector 4. Nu înseamnă însă că exercitarea ulterioară a unei noi acțiuni ar însemna o manifestare nepermisă a opțiunii între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cât timp reclamantul se prevalează la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO.

În ceea ce privește încălcarea art. 6 din CEDO, au arătat că norma europeană protejează punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii. Astfel, dreptul la executarea deciziilor judiciare definitive și cu caracter obligatoriu, indiferent de tipul jurisdicției, face parte integrantă din "dreptul la o instanță". În caz contrar, garanțiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție ar fi lipsite de orice efect util.

Au susținut că executarea hotărârii trebuie să fie completă, perfectă și nu parțială, așadar, revine autorităților statului obligația de a garanta executarea unei hotărâri pronunțate împotriva statului, începând cu data la care hotărârea în cauză devine obligatorie și executorie.

Au mai arătat că, în opinia Curții Europene, nu este oportun a-i cere unei persoane care a obținut o creanță contra statului în urma unei proceduri judiciare să inițieze ulterior o procedură de executare silită pentru a obține o reparație (Cauza Metaxas împotriva Greciei, pct. 19; Koukalo împotriva Rusiei, pct. 49). Astfel, au susținut că nu li se mai putea pretinde să apeleze la noua procedură instituită în baza Legii nr. 10/2001 pentru realizarea dreptului.

În ceea ce privește aplicarea art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO, au arătat că ambele instanțe au constatat că asupra imobilului aflat în posesia pârâtei G. subzistă deopotrivă două titluri de proprietate, primul reprezentat de actul autorului lor, respectiv, actul de vânzare nr. 3304/1901 sus-precizat, confirmat judiciar în favoarea reclamanților, prin sentința civilă nr. 2142 din 3 martie 1998 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București, al doilea fiind contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 5 septembrie 1996 încheiat de G. cu fostul sau soț, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Au învederat faptul că prima instanță a apreciat corect că titlul reclamanților este preferabil, întrucât dreptul de proprietate a fost consolidat prin sentința civilă nr. 2142 din 3 martie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care instanța a admis acțiunea în revendicare. Considerarea titlului pârâtei ca fiind preferabil celui opus de reclamanți, ar însemna încălcarea nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate al reclamanților, în condițiile în care aceștia se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În plus, au menționat că dreptul reclamanților este fundamentat pe ideea că acesta provine de la proprietarul originar, din patrimoniul căruia nu a ieșit niciodată în mod valabil, față de titlul exhibat de pârâta G., care provine de la Statul Român, care a preluat acest imobil fără titlu valabil, astfel cum s-a constatat irevocabil prin sentința civilă nr. 2142 din 3 martie 1998 a Judecătoriei Sectorului 4 București, pronunțată în dosar nr. x/1997.

Astfel, restabilirea acestui drept nu se poate face decât prin restituirea în natură a imobilului, ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanți, în virtutea respectării principiului securității raporturilor juridice, în vreme ce, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare pendinte, pârâta G., evinsă din dreptul său de proprietate, este îndreptățită la o compensare rezonabilă, proporțională deposedării, în condițiile legii.

Contrar celor reținute de prima instanță, instanța de apel a preferat titlul pârâtei, fondat pe dispozițiile protecționiste instituite prin legile speciale, justificat în plus de posesia efectivă asupra bunului și imposibilitatea statului de restituire.

Au criticat faptul că instanța de apel nu a avut în vedere că, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, în ipoteza în care titlurile de proprietate ale părților provin de la autori diferiți, soluția propusă este aceea de a se proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, dându-se câștig de cauză părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Instanța de apel a aplicat greșit criteriile de preferință instituite prin Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ și de jurisprudența CEDO, impunându-se ca analiza pretențiilor reclamanților să se facă din perspectiva normei europene.

Au concluzionat reclamanții în sensul că titlul lor este preferabil, întrucât dreptul lor de proprietate a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 2142/1998, prin care instanța a admis acțiunea în revendicare și a obligat Consiliul General al Municipiului București să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce cuprinde apartamentul în litigiu. În cazul pârâtei, însă trebuie să se aprecieze că lipsirea de proprietate este justificată prin faptul că, în raport cu dreptul de proprietate al reclamanților, dreptul de proprietate al pârâtei nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate care, pentru considerentele anterior expuse, este consolidat și preferabil.

Prin admiterea acțiunii nu se încalcă dreptul de proprietate al pârâtei și nici principiul securității raporturilor juridice. Pârâta deține la rândul său un bun actual, iar admiterea acțiunii în revendicare ar reprezenta o ingerință în dreptul său. Dar această ingerință va fi compensată pe calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Pe când, în cazul reclamanților, ingerința este necompensată cel puțin de la data pronunțării sentinței civilă nr. 2142/1998 și nu va fi compensată nici de acum înainte, pentru o perioadă de timp incertă și imprevizibilă.

Admiterea revendicării nu încalcă principiul securității raporturilor juridice, ci îl restabilește, întrucât fără a nega importanța principiului analizat, se va constata că acesta nu poate fi opus în cauza de față cu consecința nesocotirii dreptului recunoscut în favoarea reclamanților.

Potrivit jurisprudenței instanței europene, principiul securității raporturilor juridice impune ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi rediscutată. Or, în cauză, a existat o hotărâre judecătorească definitivă prin care dreptul de proprietate al reclamanților a fost recunoscut.

În ceea ce privește dubla condiție reținută de instanța de apel pentru admiterea revendicării, respectiv existența unei hotărâri judecătorești prin care autoritatea statală să fie obligată la restituire și refuzul autorității de a restitui bunul, ultima nefiind îndeplinită în cauză, trebuie reținut că, potrivit hotărârii CEDO din Cauza Maria Atanasiu și alții contra României, revendicarea este admisibilă atunci când existența unui bun actual este mai presus de orice îndoială, mai cu seamă atunci când există hotărâri judecătorești prin care autoritatea statală să fie obligată la restituire. Hotărârea pilot nu condiționează admiterea revendicării de refuzul autorității de a restitui bunul, ori de imposibilitatea de restituire pentru că statul avea obligația să ia toate măsurile pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor judiciare.

Altfel, se poate susține refuzul autorității de a restitui bunul chiar prin hotărârea instanței de apel, care a dat prevalență titlului apelantei-pârâte, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/199, deși Legea nr. 10/2001 prevedea posibilitatea despăgubirii fostului chiriaș în cazul restituirii imobilului persoanei îndreptățite.

În concluzie au arătat că singura cale de păstrare a securității raporturilor juridice și de menținere a unui echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului este revenirea la legalitate. Astfel, toate aceste trei cerințe obligatorii pot fi îndeplinite numai prin anularea actului de înșelăciune pe care statul l-a produs împotriva pârâtei, cu consecința despăgubirii ei la valoarea reală a daunei, și aducerea la îndeplinire a sentinței civile nr. 2142 din 3 martie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă, cu evitarea pronunțării unei condamnări a României la CEDO.

Intimata-pârâtă G. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

A susținut că instanța de apel a reținut că ambele părți opun titluri de proprietate și invocă dispozițiile Protocolului nr. 1 adițional la CEDO, apoi a procedat la compararea titlurilor conform prevederilor legilor speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001, dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, cât și principiilor și jurisprudenței CEDO în cauze similare.

Instanța de apel a reținut incidența principiilor proporționalității și securității raporturilor juridice care trebuie respectate și în cazul cumpărătorului de bună-credință al bunului, ținând seama de faptul că recurenții-reclamanți au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, iar titlul pârâtei nu a fost anulat, încheierea contractului cu bună-credință fiind confirmată prin sentința civilă nr. 2288 din 29 februarie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.

Prin urmare, criticile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a menționat că obiectul litigiului este revendicarea unui imobil cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 și, în consecință, intră în domeniul de aplicare al acestei legi. Astfel, soluționarea acțiunii în revendicare a unui astfel de bun se va face potrivit dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 și prevederilor legii speciale aplicabile.

Cu privire la încălcarea art. 6 CEDO, pârâta a susținut că niciunul dintre argumentele aduse în susținerea încălcării dreptului la un proces echitabil nu poate fi primit din perspectiva faptului că recurenții-reclamanți au avut la îndemână și au apelat la toate mijloacele legale pentru a-și valorifica dreptul invocat. Astfel, că au avut posibilitatea să se adreseze instanțelor de judecată pentru revendicarea bunului de la stat, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă și revendicarea prin compararea titlurilor cu privire la apartamentul deținut de pârâtă. Toate cauzele au fost analizate și soluționate pe fond de instanțele competente, fiind astfel asigurat accesul la instanță și dreptul la un proces echitabil conform rigorilor Convenției. Faptul că pretenția reclamanților a fost respinsă nu înseamnă că s-a încălcat art. 6 din CEDO.

Cu privire la încălcarea art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO, pârâta a menționat că atât în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și în practica judiciară s-a reținut constant faptul că argumentul provenienței bunului de la proprietarul legitim nu reprezintă un criteriu de preferabilitate în acțiunile în revendicarea imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001. Este evident că buna-credință la dobândirea imobilelor de către chiriași reprezintă un criteriu de preferabilitate, fiind unul impus de legea specială, recunoscut ca atare de Înalta Curte de Casație și Justiție și reținut chiar și de Curtea Europeană în motivarea încălcării principiului proporționalității, în privința lipsirii de bunuri a persoanelor care le-au dobândit cu bună-credință de la stat. Aceasta deoarece buna-credință reprezintă o condiție prevăzută de lege pentru validarea dreptului chiriașului și implicit pentru a beneficia de protecția Convenției.

Pârâta a mai arătat că dreptul său de proprietate s-a consolidat încă de la data dobândirii lui, prin respingerea acțiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare și, astfel, este anterior pronunțării sentinței civile nr. 2142 din 3 martie 1998.

Curtea Europeană a statuat expres că este interzis ca pentru atenuarea vechilor neajunsuri să se creeze pagube disproporționate, astfel că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse să suporte responsabilitatea statului care a confiscat bunurile.

În concluzie a menționat că decizia instanței de apel este temeinică și legală, iar titlul său de proprietate este preferabil, prin urmare, a solicitat respingerea recursul ca nefondat și păstrarea deciziei instanței de apel ca temeinică și legală.

Recurentele reclamante C., I., F., D., E. au depus răspuns la întâmpinare, prin care au combătut susținerile intimatei-pârâte.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților la 5-20 aprilie 2021. În cuprinsul raportului s-a reținut că recursul a fost declarat în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar criticile formulate de recurenții-reclamanți sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

La 14 aprilie 2021 intimata-pârâtă G. a depus punct de vedere la raport, arătând că în mod corect s-a reținut în cuprinsul raportului că recursul este admisibil în principiu, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.

Prin încheierea din 20 mai 2021 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții C., I., F., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 351 A din 5 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen la 23 septembrie 2021, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. civ. Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenți, ce vizează faptul că motivarea deciziei recurate nu întrunește exigențele și nu se conformează cerințelor legale prevăzute de art. 425 C. proc. civ., întrucât nu examinează efectiv apărările și susținerile părților, confirmând în termeni generali și cu argumente expuse neunitar soluția instanței de fond, Înalta Curte reține că acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurenților legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată în condițiile în care a reținut că:, "În ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar în contradictoriu cu chiriașii cumpărători, dobânditori în condițiile Legii nr. 112/199 prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un "bun" în sensul Convenției deoarece "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

De asemenea instanța de apel a mai reținut că instanța supremă în decizia arătată a considerat că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice".

Prin urmare, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, prealabilă opunerii titlului pârâților, într-o acțiune în revendicare, prin care să se fi verificat nevalabilitatea titlului statului și obligarea la retrocedare, în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la CEDO, astfel încât să se concretizeze în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa."

Instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată reținând că " în speță, intimații-reclamanți au făcut dovada recunoașterii calității de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească și, în consecință, calitatea de "bun" în sensul CEDO. În acest sens a mai constatat că "prin sentința civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunțată de Judecătoria sector 4 în dosarul nr. x/1997 a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București și a fost obligat pârâtul să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie "imobilul construcție situat în București". Prin această acțiune s-a reconfirmat cu efect retroactiv titlul originar de proprietate - respectiv Actul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/04.06.1901 și transcris sub nr. x/1901.

Deși această hotărâre poate avea ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al intimaților reclamanți asupra bunului și le poate conferi "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, totuși ea nu poate fi opozabilă apelantei pârâte, acțiunea soluționată prin sentința civilă nr. 2142/03.03.1998 fiind introdusă în anul 1997, ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. x din 25.09.1996, iar cumpărătorii G. și J. nu au fost chemați în judecată,,

De asemenea, instanța de apel și-a argumentat în fapt și în drept soluția, procedând la compararea titlurilor deținute de părți, și în raport de sentința civilă nr. 4861/30.04.2013 pronunțată de Judecătoria sector 4 București în dosarul nr. x/2012 prin care a fost respinsă ca prescrisă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, constatându-se prescris dreptul la acțiune prin raportare la dispozițiile art. 45 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001, reținându-se că "revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă numai atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, nu și în situația în care lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă statului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui.

Or, în speță, fără a nega că reclamanții au un bun și că există o ingerință, instanța de apel și-a argumentat/motivat soluția reținind că noțiunile corelative de "bun" și "ingerință" sunt condiționate în recunoașterea lor de două condiții, respectiv, existența unei hotărâri judecătorești prin care autoritatea statală să fie obligată la restituire, și refuzul autorității de a restitui. În speță, prima condiție este îndeplinită, nu și cea de-a doua, întrucât nu exista o posibilitate a statului de a restitui efectiv bunul nici măcar la data introducerii acțiunii în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, cu atât mai puțin la data pronunțării hotărârii naționale de obligare la restituire, în anul 1998, imobilul în litigiu ieșind din patrimoniul autorității în condițiile Legii nr. 112/1995 încă din anul 1996.

În aceste condiții, instanța de apel față de ansamblul principiilor ce rezultă din blocul de convenționalitate, în compararea titlurilor deținute de părți a reținut că se va da prevalență titlului apelantei pârâte, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare legal încheiat în baza Legii nr. 112/1995,,.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamanților legate de incidența dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat, de reclamanți ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs, nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, astfel încât, pentru considerentele ce urmează a fi expuse, Înalta Curte reține că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că în litigiul pendinte, părțile opun fiecare titluri de proprietate, invocând dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, situație în care față de obiectul dedus judecății ce vizează o acțiune în revendicare la compararea titlurilor în mod legal și corect instanța de apel a avut în vedere succesiunea actelor și faptelor juridice, respectiv sentința civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/1997 definitivă și irevocabilă, în contradictoriu cu C.L.M.B în temeiul căreia a fost emisă Dispoziția nr. 1613/29.06.1998 a Primarului General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea imobilului situat în București - cu excepția apartamentului nr. x str. x, corp B, înscris în cartea funciară nr. x București, apartament care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, către pârâtă în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, în acțiunea în revendicare pe compararea titlurilor, are relevanță atât sentința civilă nr. 4861/30.04.2013 pronunțată de Judecătoria sector 4 București în dosarul nr. x/2012 prin care a fost respinsă ca prescrisă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, asupra apartamentului nr. x din imobilul în litigiu, precum și faptul ca reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

În această succesiune de fapte și acte juridice în compararea titlurilor, Înalta Curte constată că în mod legal și corect a reținut instanța de apel că nu pot fi ignorate prevederile legilor speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, neputând fi ignorate nici dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de ÎCCJ și nici jurisprudența CEDO în cauze similare, în sensul că atât exigențele art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și ale principiului securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorilor de bună-credință ai bunului.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care reclamanții așa cum au arătat de altfel și în cererea de recurs au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și în condițiile în care titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, nu a fost anulat, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă aplicabilitate atât a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de ÎCCJ, precum și a dispozițiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care criticile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Cum nici una din susținerile reclamanților nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții C., I., F., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 351A din 5 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții C., I., F., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 351A din 5 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2021.