ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1334/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanții K.I., N.M., N.E., N.I.

și N.A., prin acțiunea înregistrată la 9 martie 2000, au chemat în judecată

pârâții SC A. SA Târgu Mureș și Consiliul Județean Mureș, solicitând instanței

să constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor seria MS nr. 0038 din 24 februarie 1998.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că terenul în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii nr.

15/1990, nu se afla în administrarea fostului T.C.M. Târgu Mureș, a cărei

succesoare în drept cu o parte din patrimoniu este prima pârâtă, deoarece

antecesorul acesteia deținea terenul din anul 1966 cu titlu de închiriere, caz

în care în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru respectiva suprafață de teren i-a

fost reconstituit dreptul de proprietate, dar nu poate fi pus în posesie,

deoarece pârâta I a invocat dreptul de proprietate asupra acelui teren conform

art. 20 din Legea nr. 15/1990, pentru care pârâta II i-a eliberat certificat de

atestare a dreptului de proprietate.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 150 din 22

mai 2000, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanți, reținând

că înaintea sesizării instanței, aceștia nu au urmat procedura administrativ-prealabilă

cerută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică, au declarat recurs, reclamanții, care a

fost respins, ca nefondat, de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios

administrativ, prin decizia nr. 2478 din 21 iunie 2001.

La 14 iulie 2000, reclamanții K.I.,

N.M., N.E., N.I. și N.A., prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Târgu Mureș, au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria MS nr. 0038 din 24

februarie 1998.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au reiterat aceleași motive invocate în acțiunea formulată în contencios

administrativ și care a format obiectul dosarului nr. 385/E/2000 al Curții de Apel

Târgu Mureș, soluționat prin sentința nr. 150 din 22 mai 2000, rămasă

irevocabilă prin decizia nr. 2478 din 21 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție,

secția de contencios administrativ.

Instanța, din oficiu, a pus în

discuția părților excepția necompetenței materiale de soluționare a pricinii,

în raport cu obiectul cauzei deduse judecății.

Prin sentința civilă nr. 6499 din 19

octombrie 2000, Judecătoria Târgu Mureș a declinat competența de soluționare a

cererii, în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, sentință rămasă irevocabilă,

prin neapelare.

Curtea de Apel Târgu Mureș, învestită

cu soluționarea pricinii prin declinare de competență de la Judecătoria Târgu Mureș, în temeiul art. 1201 C. civ., a constatat că în această a doua

cerere de judecată este triplă identitate: de pârâți, obiect și cauză, existând

autoritate de lucru judecat, astfel că pentru acest motiv, prin sentința nr.

345 din 11 decembrie 2001, a respins acțiunea reclamanților.

Și împotriva acestei sentințe au

declarat recurs, reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 560 din 11 februarie 2003, a

admis recursul declarat de K.I., N.M., N.E., N.I. și N.A., a casat sentința nr.

345 din 11 decembrie 2001 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de

contencios administrativ și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași

instanțe, reținând, în esență, că atunci când prin hotărâre, acțiunea a fost

respinsă pentru excepția puterii lucrului judecat, fără a fi discutate

temeinicia motivelor invocate, existența unei asemenea hotărâri nu poate

constitui un impediment pentru introducerea unei noi acțiuni, din moment ce în

primul proces, fondul raporturilor juridice între părți nu fusese soluționat.

Rejudecând pricina, în fond după

casare, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios

administrativ, prin sentința nr. 141 din 20 mai 2003, a respins ca inadmisibilă,

acțiunea având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate seria M.3 nr. 0038, eliberat în favoarea SC A SA, la data de 24

februarie 1998, de către Consiliul Județean Mureș, reținând, în esență, pe de o

parte, că indiferent că este vorba de o anulare sau o constatare a nulității

certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr.

834/1991, cererea se judecă de instanța de contencios administrativ, iar pe de

altă parte, că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă a reclamației

administrative prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.

Totodată, instanța de fond a obligat

reclamanții să plătească pârâtei SC A. SA, cheltuieli de judecată în sumă de

25.000.000 lei.

Împotriva acestei din urmă sentințe

au declarat recurs K.I., N.M., N.E., N.I. și N.A., toți reprezentați de

avocatul V.G., solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime a

sentinței atacate, în sensul admiterii cererii introductive, astfel cum a fost

formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că instanța de fond nu a procedat legal, întrucât observând că

recurenții-reclamanți nu au urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr.

29/1990 și că au decăzut din dreptul de a urma calea contenciosului

administrativ (având în vedere faptul că termenul de un an prevăzut de lege a

fost depășit), trebuia să constate că rămâne deschisă calea dreptului comun,

deoarece, în opinia recurenților, soluția contrară ar fi de negare de dreptate.

Se mai susține că instanța de fond trebuia să observe că nu este competentă să

soluționeze o acțiune de drept comun, îndreptată împotriva unui act intrat în

circuitul civil și să își decline competența în favoarea Judecătoriei Târgu

Mureș.

Aceasta, întrucât, în opinia

recurenților, persoanele care pierd dreptul de a acționa pe calea contenciosului

administrativ prevăzut de Legea nr. 29/1990, nu își pierd și dreptul de a

folosi calea dreptului comun, potrivit procedurilor și termenelor prevăzute de

această ultimă cale, cu atât mai mult, cu cât, susțin reclamanții,

certificatele eliberate în temeiul H.G. nr. 834/1991 și necontestate potrivit

procedurilor din legea care le reglementează, intră în circuitul civil și orice

litigiu privitor la ele se rezolvă pe calea dreptului comun.

În sprijinul motivelor de recurs

formulate în cauză se invocă și decizii ale Curții de Apel Târgu Mureș și

Curtea de Apel Galați, referitoare la aplicarea principiului irevocabilității,

precum și la o decizie a Curții Supreme de Justiție.

Examinându-se sentința atacată în

raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

Astfel, se constată, pe de o parte,

că existența în doctrină și în practica unor instanțe judecătorești, pentru o

scurtă perioadă de timp, a unor opinii contrare cu privire la natura juridică a

certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

eliberate în baza H.G. nr. 834/1991, de autoritățile publice prevăzute de art.

5 din hotărâre, modificată și completată de H.G. nr. 95/1997, nu constituie un

impediment în calificarea corectă a acestor acte juridice, natura lor juridică

fiind aceea de act administrativ, dată de autoritatea emitentă și raporturile

în care se află părțile. Faptul că actul produce ulterior efecte și în sfera

altor ramuri de drept nu schimbă natura lui juridică.

Prin urmare, se constată că

recurenții-reclamanți confundă natura juridică a unui act, cu sfera în care

acesta își produce efectele.

Cu privire la irevocabilitatea

actului administrativ, se constată că recurenții- reclamanți se află într-o

altă confuzie, nefăcând distincția între revocarea actului administrativ și

anularea lui.

În acest sens, se reține că,,

potrivit principiilor dreptului administrativ, de regulă, un act administrativ

intrat în circuitul civil nu mai poate fi revocat (existând de altfel și

excepții care nu privesc însă cauza). Irevocabilitatea actului administrativ

semnifică însă, imposibilitatea autorității (emitente sau ierarhic superioare)

de a-l mai desființa, ceea ce nu constituie însă, un impediment pentru instanța

de contencios administrativ de a-l supune controlului și de a-l anula în

situația în care acesta este emis cu încălcarea condițiilor de fond și formă

prevăzute de actele normative în vigoare.

Desigur, conform art. 1 și 5 din

Legea nr. 29/1990, precum și a art. 48 din Constituția României (în vigoare la

data emiterii actului), text păstrat și de art. 52 alin. (2) din Constituția

revizuită, condițiile și limitele exercitării dreptului persoanei vătămate se

stabilesc prin lege organică.

Așadar, în situația în care

competența de soluționare a cauzei revine instanței de contencios

administrativ, teza potrivit căreia decăderea din drepturile de a acționa în

justiție prevăzute de legea specială atrage competența instanțelor de drept

comun, nu are fundament constituțional și nici legal. Aceasta, cu atât mai mult,

cu cât accesul la justiție nu echivalează cu lipsa oricăror condiții și limite

ale exercitării drepturilor. O interpretare contrară ar conduce la încălcarea

principiului stabilității raporturilor juridice, principiu exprimat în

raporturile de drept administrativ, tocmai prin instituirea unor proceduri și

termene speciale.

Reținând că actul atacat în cauză

este un act administrativ, se constată astfel că instanța de fond în mod corect

s-a considerat competentă a soluționa pricina.

În cauză se mai constată că

recurenții-reclamanți nu contestă lipsa procedurii prealabile și a încălcării

termenelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, aspecte corect reținute

de instanța de fond, ci doar faptul că nu s-a reținut că într-o astfel de

situație actul atacat poate fi supus controlului instanței de drept comun, teză

a cărei lipsă de temei a fost analizată în cele ce preced.

În consecință, constatându-se că

sentința atacată este temeinică și legală, amplu și corect motivată, iar

criticile formulate acesteia, total neîntemeiate, urmează ca în baza art. 312 C.

proc. civ., raportat la art. 18 din Legea nr. 29/1990, să se respingă recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de K.I.,

N.M., N.E., N.I. și N.A. împotriva sentinței nr. 141 din 20 mai 2003 a Curții

de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 aprilie 2004.