ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3067/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3067/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 184 din 30

octombrie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial București, au fost condamnați,

printre alții, inculpații civili:

- S.D. la 12 ani închisoare și 5 ani

interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și

degradare militară, pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de

art. 174 alin. (1), raportat la art. 176 lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea

art. 75 lit. a) și art. 74 alin. final C. pen., deducându-se arestarea

preventivă, de la 23 ianuarie 1990, la 20 martie 1990, și

- M.P. la 10 ani închisoare, 5 ani

interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și

degradarea militară, pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de

art. 174 alin. (1), raportat la art. 176 lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. a)

și art. 74 alin. final C. pen.

Prin aceeași sentință s-a dispus, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., achitarea sus-menționaților inculpați și a inculpatului civil N.M.,

pentru infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) și (4) C.

pen.

Prima instanță i-a obligat, în

solidar, pe inculpații S.D., C.A.G., M.P. și M.A., la 100.000.000 lei

despăgubiri către partea civilă P.R. și la 100.000.000 lei despăgubiri globale

și 800.000 lei lunar, cu începere de la 1 septembrie 1999 și până la terminarea

studiilor, dar cel târziu până la împlinirea vârstei de 25 ani către partea

civilă P.I.V.; l-a obligat pe inculpatul S. la 100.000.000 lei despăgubiri

către partea civilă S.E.; a respins, ca nefondată, acțiunea civilă exercitată

de Ministerul de Interne; a menținut sechestrul asigurator instituit asupra

bunurilor inculpaților prin încheierea din 10 aprilie 2000, mai puțin, cel

instituit asupra bunurilor inculpatului N.M.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

Militar Teritorial București, a reținut:

In dimineața zilei de 21 decembrie

1989, în jurul orelor 9,30 – 10,00, muncitorii de la U.M. Cugir, au încetat

lucrul și s-au organizat pentru a manifesta împotriva regimului comunist,

solidarizându-se astfel cu evenimentele ce aveau loc la Timișoara. După

părăsirea sediului uzinei, coloanele de manifestanți s-au îndreptat spre

centrul orașului, demonstrând pașnic, în fața sediului primăriei din

localitate. Cu această ocazie, au fost sparte ferestrele sediului

politico-administrativ (în care se afla și Comitetul orășenesc P.C.R.) și au

scos inscripțiile de pe clădire.

În acest timp, organele de miliție

și securitate erau retrase în unitate realizând că manifestația de foarte mare

amploare a muncitorilor și celorlalți locuitori ai orașului era îndreptată

împotriva regimului de dictatură comunistă.

Manifestanților pașnici li s-au

alăturat un grup de persoane turbulente, care au spart vitrinele magazinelor

alimentare și au sustras băuturi alcoolice. Din fața sediului primăriei,

manifestanții, inclusiv turbulenții, s-au deplasat în fața sediului miliției și

securității, pentru a cere punerea în libertate a persoanelor reținute sau

arestate.

La data respectivă, în sediul

miliției, care nici nu avea amenajat un arest, nu se aflau persoane reținute

pentru cercetări. În jurul clădirii miliției s-au strâns mai multe mii de

demonstranți dintre care un număr de 30-40 de persoane se manifestau deosebit

de violent, persoane în stare de ebrietate sau sub influența băuturilor

alcoolice și care urmăreau alte scopuri decât cele ale manifestanților pașnici.

Pe lângă lozinci împotriva regimului

politic, manifestanții scandau și „vrem arestații”, fapte ce l-au determinat pe

comandantul miliției Cugir, cpt. P.V., să iasă la una din ferestrele clădirii

și să comunice că în sediu nu se află persoane reținute.

Împotriva acestuia au fost aruncate

diferite obiecte, fapt ce l-a determinat să se retragă.

Pe fondul continuării manifestației

și încurajați de faptul că organele de miliție și securitate nu au ripostat,

persoanele ce formau grupul de turbulenți au început să arunce în clădirea

miliției cu sticle incendiare.

Participanții cei mai activi la

incendierea clădirii au fost S.D. poreclit T.F., C.A.G., M.A., M.P., poreclit

„C.”, C.T., N.M. și H.I., cei arătați, remarcându-se prin cruzimea de care au

dat dovadă, ceea ce a permis, identificarea lor.

Într-o primă fază, au fost

incendiate autoturismele aparținând Miliției Cugir și ale cadrelor. C.T.,

confecționa sticle incendiare, care erau distribuite altor persoane, printre

care se aflau și M.P., C.G., N.M., M.A. și H.I., cei care au aruncat efectiv cu

sticle incendiare în clădire. Pentru a alimenta focul izbucnit la parterul

clădirii S.D. a tăiat cu securea brazii aflați în curtea miliției, în aceste

condiții, în scurt timp, întreaga clădire fiind cuprinsă de flăcări. Persoane

neidentificate au tăiat legăturile telefonice și au întrerupt alimentarea cu

energie electrică a clădirii.

După incendierea birourilor de la

parterul clădirii și refugierea lucrătorilor de miliție și securitate la etajul

1, ușile de la intrare au fost deschise și, persoane neidentificate au vărsat

un bidon cu toluen de aproximativ 50 litri, toate acestea, în scopul de a

determina pe cei care se refugiaseră la etaj, datorită căldurii și gazelor

toxice emanate, să părăsească clădirea.

Deși, s-a încercat, din ordinul

comandantului miliției, să se evacueze armamentul și muniția, depozitate,

într-o cameră, la parter, nu s-a reușit decât în mică măsură.

Într-o încercare de a stopa atacul,

cpt. P.V. a ordonat lt. maj. M.D. să execute pe fereastră foc de avertisment în

plan vertical. Această manevră nu a reușit, aruncarea cu sticle incendiare

continuând, încât, în urma incendiului, toată muniția a explodat, producând

rănirea unora dintre manifestanți.

Pentru stingerea incendiului au

încercat să intervină atât pompierii militari, cât și civili, însă au fost

împiedicați de manifestanți prin tăierea furtunelor sau spargere a

cauciucurilor. Existând pericolul iminent de a fi arși de vii, cpt. P.V.

împreună cu plt. maj. S.I., au sărit printr-o fereastră a clădirii, pentru a se

salva.

Astfel, cpt. P.V., după ce a ieșit

pe fereastră, a sărit pe o platformă, amplasată deasupra sălii de așteptare și

în fața atacatorilor, a aruncat pe platformă pistolul mitralieră, pentru a

demonstra că nu are intenții agresive. În momentul în care acesta a coborât în

curte, a fost lovit de numiții M.P., M.A., C.A.G. și S.D. și, după ce, partea

vătămată a căzut la pământ, când încă mai trăia, corpul acesteia a fost stropit

cu benzină și incendiat.

Din raportul de constatare

medico-legală nr. 26/III/2 din 7 mai 1990, rezultă că moartea cpt. P.V. s-a

datorat șocului combustional prin arsuri cu flacără pe întreaga suprafață a

corpului.

Plt. major S.I. a sărit în curte de

pe aceeași platformă ca și P.V. Acesta a fost lovit la nivelul capului cu

muchia unei securi de S.D., atât înainte, cât și după ce a căzut la pământ, în

mod repetat.

Din raportul de constatare

medico-legală nr. 910/III/62 din 22 martie 1990 emis de Laboratorul Județean de

Medicină Legală Alba rezultă că moartea lui S.I. s-a datorat hemoragiei

cerebrale, consecință a unui traumatism cranio-cerebral, cu fracturi de boltă

craniană, cu înfundare și iradiere în baza craniului; se menționează, de asemenea,

că leziunile de violență descrise, se datorează lovirii cu un corp contondent

muchiat (muchia unui topor) fiind aplicate, cel puțin două lovituri asupra

capului. Se face mențiunea că, între leziunile cranio-cerebrale deschise și

deces există o legătură de cauzalitate directă. Ulterior, cadavrul plt. maj.

S.I., a fost incendiat.

În legătură cu infracțiunea de

distrugere, judecătorul fondului a statuat:

Regim de opresiune extremă,

dictatura ceaușistă era caracterizată prin precaritatea mijloacelor de subzistență

pentru populație, lipsa drepturilor și libertăților fundamentale, cât și prin

existența unui sistem represiv față de care, întreaga populație avea un

sentiment de frică; acest sistem represiv era identificat, în principal, în

organele de miliție și securitate, forțe care erau considerate ca fiind

principalele susținătoare ale regimului totalitar.

În această conjunctură,

protestatarii au dat dovadă de o bună organizare (unirea muncitorilor de la

uzina de sus cu cei de la uzina de jos, rămânerea celor ieșiți din schimb, în

Cugir) și de o exprimare a doleanțelor lor într-o manieră clară și directă.

Revendicările vizau, în principal,

schimbarea regimului politic și punctual, eliberarea unor persoane despre care

manifestanții credeau că sunt reținute în sediul miliției urmare desfășurării

unor activități anticeaușiste.

În conștiința colectivă a

manifestanților se conturase astfel, în consonață, cu ce se întâmpla și în alte

zone ale țării, datorită schimbării regimului politic. În același timp sistemul

respectiv, sistem care putea intra în acțiune împotriva lor, oricând, fie

datorită unor factori locali, fie datorită unor ordine primite de la centru.

Această posibilitate era percepută

ca fiind foarte probabilă atâta timp, cât principalele structuri, având acest

caracter, miliție, securitate, erau în stare de alarmă, de luptă îndreptată

împotriva manifestanților. Aceste structuri erau înarmate, beneficiind de o

mare putere de foc, fiind, de asemenea, grupate în sediu, de unde puteau

acționa, în mod organizat și eficient, oricând.

Desigur, în perioade normale,

miliția și securitatea aveau și alte funcții utile din punct de vedere social,

însă, la data de 21 decembrie 1989, funcția dominantă a acestora era cea

represivă, cu un caracter strident politic, atât timp cât manifestanții, și nu

numai cei din Cugir, ci din toată țara, cereau și doreau schimbarea regimului.

Unul din drepturile fundamentale ale

poporului este acela de a cere și a acționa în scopul schimbării regimului

politic.

Atâta timp cât suveranitatea aparține

poporului, înțelegând prin aceasta că puterea în unitatea ei aparține, în mod

exclusiv, acestuia, fiind delegat către guvernanți, doar exercițiul ei,

titularul puterii, poporul, era în drept oricând, inclusiv, pe cale

insurecțională, de a retrage guvernanților, exercițiul puterii.

Punctul de plecare în analiza

întregii stări de fapt consta tocmai în faptul că poporul poate decide oricând,

fără a fi posibilă vreo cenzură a acestei decizii, retragerea exercițiului

puterii guvernanților, astfel încât, în fața acestei legitimități, nu poate fi

invocată o ordine de drept, care se bazează tocmai pe voința impusă întregii

societăți prin lege și forță de constrângere a statului.

Prin urmare, impunerea voinței

poporului de a schimba regimul politic, voința susținută ca atare de

manifestanții din Cugir, reprezenta în acel moment, interesul public de cea mai

mare importanță națională.

Revenind la desfășurarea concretă a

evenimentelor se constată că acțiunea manifestanților a urmărit prin metodele

folosite, realizarea acelui interes public amintit, având tot timpul

reprezentarea pericolului pe care îl reprezentau pentru ei forțele miliției și

securității. Tocmai, de aceea, prima dată când au ajuns în fața sediului

miliției, demonstranții au cerut eliberarea celor reținuți și la afirmațiile

comandantului miliției că nu există persoane reținute, au cerut permisiunea de

a controla sediul, permisiune refuzată, fapt ce echivala cu imposibilitatea

controlării forțelor de miliție, de către demonstranți.

Tot atunci reprezentanții

demonstranților au cerut milițienilor să părăsească sediul, cerere ce echivala

cu înlăturarea atât a unui pericol potențial pentru ei și, în același timp, cu

înlăturarea unei forțe ce asigura susținerea regimului totalitar, pe care

aceștia vroiau să-l schimbe.

Și această cerere a fost respinsă

determinând astfel un anumit tip de acțiune din partea manifestanților, pentru

realizarea obiectivelor ce se impuneau, în mod necesar, determinate de cursul

evenimentelor.

Astfel, s-a apelat la metoda

scoaterii milițienilor din sediu prin incendiere, cameră cu cameră, a acestuia,

acțiune la care, au participat și inculpații.

Se poate concluziona, astfel, pe

baza celor arătate, că mișcarea revoluționară care era în curs de desfășurare

în data de 21 decembrie 1989 (inclusiv, în Cugir), are la bază o legitimitate

naturală, rezidând din dreptul poporului la insurecție, ce a condus prin

victoria revoluției, la un guvernământ de fapt, transformat, ulterior, prin

adoptarea primelor legi cu caracter constituțional, într-un guvernământ legal,

purtătorul unor noi ordini de drept.

O mișcare de o astfel de amploare,

care-și propunea tocmai schimbarea ordinii de drept, era imposibil să nu

înfrângă diverse norme juridice. În concret, deși fapta de distrugere,

prevăzută de art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., pentru care sunt trimiși în

judecată inculpații, constând în incendierea prin metodele arătate a sediului

miliției exista în materialitatea ei, pentru aceștia intervenind o cauză care,

înlătură caracterul penal al faptelor comise și anume: starea de necesitate,

prevăzută de art. 45 C. pen.

Rezultă că, neutralizarea forțelor

de poliție, ca reprezentanți și, în același timp, principal punct de sprijin al

regimului comunist, totalitar, se impunea în mod obiectiv, pentru atingerea interesului

public, general, care era înlăturarea regimului politic existent și înlocuirea

acestuia cu un regim democratic. Manifestanții, prin reprezentanții lor, au

încercat să preia controlul în mod pașnic asupra forțelor de represiune, însă

acest lucru nu a fost posibil, astfel încât, pentru a îndepărta pericolul

existent la adresa lor (cunoscând cele întâmplate la Timișoara), au acționat

pentru protejarea interesului public, în sensul prevăzut de art. 45 alin. (2)

C. pen.

Împotriva sentinței, au declarat

apeluri, parchetul, partea civilă persoană juridică și inculpații cărora li

s-au aplicat pedepse.

Parchetul Militar de pe lângă

Tribunalul Militar Teritorial a susținut că, nelegal, s-a pronunțat achitarea

pentru infracțiunea prevăzută de art. 217 alin. (1) și (4) C. pen. Parchetul a

arătat că prima instanță a creat o disociere artificială între faptele comise

într-un „context comun”, de vreme ce a angajat răspunderea penală pentru

infracțiunea de omor și a statuat asupra stării de necesitate în legătură cu

distrugerea, „inculpații au acționat cu intenție directă, neechivocă, în sensul

săvârșirii infracțiunilor de distrugere și omor, fără a lega, în vreun fel,

acțiunile lor de dreptul poporului la insurecție sau de schimbarea ordinii de

drept”. Procurorul de ședință a precizat că se solicită stabilirea vinovăției

celor cinci inculpați pentru comiterea infracțiunii de distrugere și, dată

fiind intervenirea prescripției speciale a răspunderii penale, încetarea

procesului.

Partea civilă Ministerul de Interne,

prin reprezentanți, a criticat sentința în ceea ce privește greșita respingere

a acțiunii civile, urmare a nelegalei achitări, pentru infracțiunea de

distrugere și a solicitat obligarea, în solidar, a celor cinci inculpați la

despăgubiri în valoare actualizată de 4.095.101.359 lei.

Inculpații civili S.D., M.P., M.A.

și C.A.G. au criticat hotărârea primei instanțe pentru netemeinicie și

nelegalitate. Inculpații au arătat că probele administrate în cauză, nu

demonstrează, comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav și au solicitat

în principal, achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar, în subsidiar, reducerea substanțială a

sancțiunilor penale. În legătură cu infracțiunea de distrugere, au învederat că

soluția de achitare, fundamentată pe starea de necesitate, este legală; dacă,

însă, Curtea va adopta punctul de vedere susținut de parchet, urmează a se

înceta procesul penal.

Curtea Militară de Apel, prin

decizia nr. 45 din 23 aprilie 2002 a admis apelurile declarate de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Militar Teritorial și pe partea civilă Ministerul de

Interne împotriva sentinței nr. 184 din 30 octombrie 2000 a Tribunalului

Militar Teritorial București.

A desființat sentința astfel:

- În baza art. 11 pct. 2 lit. b),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., a încetat procesul penal

pornit pentru infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) și

(4), cu aplicarea art. 13 C. pen., împotriva inculpaților civili S.D., M.P., M.A.,

C.A.G. și N.M., întrucât a intervenit prescripția specială a răspunderii

penale;

- A obligat, în solidar, pe

sus-menționații inculpați să plătească părții civile Ministerul de Interne suma

de 4.095.101.359 lei despăgubiri, plus dobânda legală, cu începere de la

rămânerea definitivă a hotărârii și până la integrala achitare a debitului;

- A instituit sechestrul asigurator

asupra bunurilor inculpaților până la concurența sumelor datorate;

- A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței;

- A respins, ca nefondate, apelurile

declarate de inculpații civili  S.D., M.P., M.A. și C.A.G. și i-a obligat la

câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 450.000 lei,

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de control judiciar a reținut că din probele dosarului rezultă,

indubitabil, comiterea, de către cei patru inculpați a infracțiunii de omor

deosebit de grav, în condițiile detaliat înfățișate cu ocazia expunerii

situației de fapt.

Prima instanță a și individualizat

just pedepsele aplicate inculpaților S.D.

[

(pentru infracțiunea prevăzută de art. 176 lit. a) și b) C.

pen.)], M.P, M.A. și C.A.G. [(pentru infracțiunea prevăzută de art. 176 lit. a)

C. pen.)]. Concluzia prezentată are în vedere că, în mod corect, judecătorul

fondului, în lumina prevederilor art. 72 C. pen., a ținut seama de pericolul

social generic al faptelor (sancționabile cu închisoarea de la 15 la 25 de

ani), de pericolul lor social concret (evidențiat de modul feroce în care a

fost suprimată viața victimei cpt. P.V., precum și, în cazul inculpatului S.D.,

de împrejurarea că acțiunile sale au avut rezultat letal și cu privire la plt.

S.I.) ca și de elementele personale care-i caracterizează favorabil pe

infractori (ceea ce a condus la reținerea de circumstanțe atenuante, potrivit

art. 74 alin. final C. pen.).

În ce privește critica referitoare

la greșita aplicare a stării de necesitate, prevăzută de art. 45 alin. (1) C.

pen., s-a arătat că este în stare de necesitate, acela care săvârșește fapta

pentru a salva de la un pericol iminent și care nu poate fi înlăturat altfel,

viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important

al său ori al altuia sau un interes obștesc. Condiția esențială, sine qua non,

care se cere a fi relevată, în concret, pentru a se putea da incidență

prevederilor art. 45 C. pen., este ca valorile sociale arătate în alin. (2) să

fie supuse unui pericol a) iminent și b) inevitabil.

a) Iminența, se consideră unanim în

doctrină și jurisprudență, înseamnă că, pericolul este amenințător, actual, în

sensul că producerea consecințelor vătămătoare este imediat realizabilă. Un

pericol trecut sau dimpotrivă, viitor, esențial, nefiind actual, nu poate justifica

beneficiul stării de necesitate.

b) Inevitabilitatea nu are a fi

analizată pe baza unor criterii abstracte (ex nunc), ci, ex post, în raport cu

împrejurările în care s-a găsit făptuitorul, la data comiterii faptei și cu

atitudinea lui de a aprecia situația în acele momente (ex tunc).

În speță, analiza probelor

existente, judicios valorificate în rechizitoriul secției Parchetelor Militare

și în situația de fapt reținută, prin sentință, evidențiază că răsturnarea și

incendierea autoturismelor aparținând Miliției orașului Cugir, urmate de

incendierea sediului, au avut drept causa efficiento anunțul făcut, de la

fereastra de deasupra intrării în sediu, de către cpt. P.V., că în clădire, nu

sunt arestați. Se desprinde, apoi, univoc, din probe, împrejurarea că,

lucrătorii de miliție nu au ripostat în vreun fel, față de acțiunile

manifestanților ci s-au retras din încăperile incendiate și au blocat ușa de

acces a biroului în care s-au refugiat. Abia după ce întregul parter fusese

cuprins de flăcări, pentru a tempera, tot mai dezlănțuitele atacuri ale

manifestanților, lt. maj. M.D., din ordinul cpt. P.V., a executat, printr-o

fereastră, de la etajul I, foc de avertisment, în plan vertical.

Rezultă, așadar, în lumina celor

expuse, că nu a existat un pericol iminent și inevitabil, creat prin

comisiunile și omisiunile lucrătorilor de poliție, îndreptat împotriva vieții,

sănătății sau integrității corporale a manifestanților, care ar fi îndreptățit

săvârșirea acțiunilor de incendiere descrise.

Considerațiile înserate în sentință,

potrivit cărora manifestanții, în virtutea „dreptului la insurecție” (creație,

a doctrinei de drept internațional public), au fost nevoiți să procedeze la

incendierea sediului și autoturismelor miliției „pentru atingerea interesului

public general 2, care era înlăturarea regimului politic existent și înlocuirea

acestuia cu un regim democratic nu sunt nicidecum apte să suplinească lipsa

cerințelor iminenței și inevitabilității pericolului social și să atragă, pe

cale de consecință, incidență prevederilor art. 45 C. pen.

Așa fiind, instanța de control

judiciar a apreciat că, nelegal, prima instanță a reținut că inculpații au

acționat în stare de necesitate și, nelegal, a pronunțat achitarea pentru

infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., în

baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc.

pen. Ca atare, apelul parchetului este fondat.

Date fiind, însă, momentul

săvârșirii infracțiunii de distrugere (21 decembrie 1989) și limitele de pedeapsă

prevăzute pentru fapta încriminată în art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., în

vigoare la acea dată, care, constituie legea penală mai favorabilă, în sensul

art. 13 C. pen., Curtea va constata că, la 21 iunie 1997, s-a împlinit termenul

de prescripție specială a răspunderii penale

[

(art. 124 și art. 122 lit. d) C. pen.)].

Față cu dispozițiile art. 346 C.

proc. pen. și ale art. 998 C. civ., acțiunea civilă înregistrată, înăuntrul

termenului de prescripție extinctivă de 3 ani de către Ministerul de Interne este

întemeiată, urmând a se angaja răspunderea delictuală a inculpaților apelanți

și a intimatului N.M., în solidar, potrivit art. 1003 C. civ. Ca atare, apelul

părții civile, persoană juridică, este întemeiat.

În raport cu precedentele

dezvoltări, Curtea va admite apelurile declarate de Parchetul Militar de pe

lângă Tribunalul Militar Teritorial și de Ministerul de Interne și va desființa

sentința, astfel:

Va înceta procesul penal pornit

împotriva inculpaților civili S.D., C.A.G., M.A., M.P. și N.M., pentru

infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) și (4), cu

aplicarea art. 13 C. pen., conform art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10

alin. (1) lit. g) C. proc. pen.

Inculpații sus-menționați vor fi

obligați să plătească, în solidar, părții civile Ministerul de Interne,

despăgubiri reprezentând valoarea actualizată a bunurilor disjunse la 21

decembrie 1989, în cuantum de 4.095.101.359 lei, plus dobânda legală, cu

începere de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la integrala achitare a

debitului.

Deoarece Ministerul de Interne este

o instituție publică, în sensul art. 145 C. pen., se va da eficiență art. 163

alin. (6) lit. a) C. proc. pen. și se va institui sechestrul asigurator asupra

bunurilor inculpaților.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale hotărârii primei instanțe.

Se vor respinge, ca nefondate,

apelurile declarate de inculpații civili S.D., M.A., C.A.G. și M.P.

Împotriva acestei din urmă soluții,

în termen legal, au declarat recursuri scrise, inculpații S.D. și M.P. (susținând,

sub aspectul laturii penale, netemeinicia condamnărilor, faptele de omor, fiind

comise, în cadrul Evenimentelor din 1989, de o mulțime de oameni, nu de ei,

cărora nu li s-a putut proba vinovăția iar, sub aspect civil, la fel, nefiind

ei autorii distrugerilor comise și, neputând ei, suporta pagubele produse de o

Revoluție întreagă.

În plus, recurentul S.D. a pretins

că de cele întâmplate sunt vinovați și lucrătorii de poliție, deveniți victime

ulterior, deoarece au deschis foc asupra manifestanților, rănind peste 80

dintre aceștia, ceea ce a determinat mânia a mii de oameni.

În ședința publică, prin apărători

și, personal, cu ocazia ultimului cuvânt, recurenții au solicitat admiterea

recursurilor, casarea hotărârilor pronunțate în cauză, achitarea pentru

infracțiunile imputate, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ei necomițând vreo faptă, în dosar, fiind

probe suficiente din care rezultă că, după deschiderea focului, de către

martorul M., populația revoltată, a trecut la violențe, dând foc sediului

poliției, cu urmările petrecute. Inculpații s-au apărat, în sensul că, nu li

s-a dovedit vinovăția. Pe cale de consecință, nu li se poate reține nici

răspunderea, pe latură civilă.

Singur, recurentul M.P., prin

apărătorul său, a solicitat, în solidar, că reținându-se conjunctura în care

s-au petrecut faptele, să-i fie redusă pedeapsa, prin aplicarea de circumstanțe

atenuante, respingându-se, însă, acțiunea civilă a Ministerului de Interne.

Procurorul, în concluziile sale, a

cerut respingerea recursurilor inculpaților, ca nefondate, arătând că

probatoriul demonstrează că cei doi inculpați au participat la săvârșirea

faptelor ce li se impută.

Analizând hotărârea recurată, în

raport de criticile ce i se aduc prin recursuri, Curtea constată că recursurile

declarate de inculpații  S.D. și M.P. sunt întemeiate și vor trebui admise,

numai sub aspectul laturii civile.

Sub aspectul laturii penale,

hotărârile sunt temeinice și legale.

Contrar celor susținute de

inculpați, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate, o corectă

stare de fapt, în dinamica instalării, în timp, a acesteia, în condițiile

Evenimentelor din 21 decembrie 1989, regăsindu-se și acțiunile recurenților,

încadrare juridic, în infracțiunile, pentru a căror comitere au fost trimiși în

judecată, și ar fi trebuit să răspundă, în lipsa împlinirii termenului

prescripției speciale, pentru cea de a doua infracțiune, de distrugere,

prevăzută de art. 217 alin. (1) și (4) C. pen., ceea ce a dus la încetarea

procesului penal, pentru această din urmă infracțiune.

Faptele, inclusiv, participarea

inculpaților la ele și, pe cale de consecință, comiterea infracțiunilor ce li

se impută, rezultă din declarațiile martorilor B.A., S.Șt., P.L. și G.I.,

coroborate cu procesele-verbale încheiate de organele de poliție și cu planșele

fotografice, precum și, parțial, chiar cu declarațiile unora dintre inculpați

(M.A.; N.M.; S.D.)

Așa fiind, Curtea urmează a vedea că

este complet netemeinică și se impune a fi înlăturată ca atare apărarea

inculpaților că n-ar fi participat la fapte, n-ar fi comis infracțiunile ce li

se impută și că s-ar impune a fi achitați. Dimpotrivă, probele dosarului relevă

comiterea faptelor de către inculpați, inclusiv, de către recurenți și vinovăția

acestora, astfel că, în mod corect prima instanță le-a aplicat legea penală.

Prima instanță a făcut și o justă

individualizare a pedepselor, ținând seama de toate criteriile de

individualizare a pedepsei, inclusiv, de faptul că infracțiunea de omor deosebit

de grav, prevăzută de art. 176 lit. a) și b) C. pen., s-a comis pe fondul

Evenimentelor din 21 Decembrie 1998, astfel că pedepsele stabilite și aplicate,

fiind corespunzătoare criteriilor de stabilire, nu vor fi reduse,

păstrându-li-se cuantumurile avute, încât, nici motivul de recurs, invocat în

subsidiar, nu poate fi primit.

Motivul comun de recurs, invocat de

inculpații S.D. și M.P., referitor la modul de soluționare a acțiunii

îndreptate de Ministerul de Interne împotriva acestora este, însă întemeiat.

Simpla constituire a Ministerului de

Interne ca parte civilă, cu suma de 4.095.101.359 lei, afirmând că ar

reprezenta contravaloarea actualizată a pagubelor produse, prin infracțiunea de

distrugere, nu este suficientă pentru acordarea integrală a acestora, din punct

de vedere al legii civile, fiind necesar a se dovedi, în concret, fapta

ilicită, paguba produsă, raportul de cauzalitate, dintre faptă și prejudiciu,

precum și vinovăția, în cazul fiecărui bun ce a constituit obiectul

infracțiunii de distrugere. De asemenea, este necesar a se verifica susținerile

recurenților referitoare la existența unor atitudini provocatoare din partea

milițienilor aflați în sediu, care, solicitați de manifestanți, să elibereze

persoanele reținute, în loc să poarte cu aceștia un dialog eficient, eventual,

chiar să fi permis, reprezentanților mulțimii, să controleze spre a se convinge

că nu este nimeni reținut în sediu, ar fi folosit amenințări și chiar, ar fi

tras în mulțime, caz în care, acordarea prejudiciului, stabilit prin expertize,

se impune a se face în funcție de întinderea culpei celor provocați. Altfel,

s-ar putea ajunge să se răspundă de către recurenți, pentru întreg prejudiciu,

deși s-au aflat, fie în stare de provocare, fie într-o eroare, cu privire la

existența unei astfel de provocări.

În raport cu cele arătate, cu

necesitatea stabilirii în concret și a comensurării exacte a prejudiciului

imputabil, conform art. 998 și art. 999 C. civ., recurenților, încât, să nu se

ajungă la concluzii eronate, care i-ar face răspunzători de toate pagubele

produse de o Revoluție, la care au participat mii de persoane, nu numai ei, se

apreciază că recursul inculpaților va trebui privit ca fondat, casându-se

decizia penală atacată, precum și sentința, în baza art. 385

15

alin.

(1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., numai cu privire la latura civilă,

trimițându-se cauza spre rejudecare, Tribunalului Militar Teritorial București.

Cu ocazia rejudecării, instanța va

trebui să aibă în vedere atât principiile răspunderii civile delictuale, cât și

specificul speței, condițiile deosebite, chiar excepționale, dintr-un anumit

punct de vedere, în care au avut loc evenimentele, ceea ce poate da, o

coloratură atipică, răspunderii civile a recurenților.

Văzând și reglementarea plății

onorariului de avocat pentru apărarea făcută din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

inculpații S.D. și M.P. împotriva deciziei penale nr. 45 din 23 aprilie 2002 a

Curții Militare de Apel.

Casează decizia

penală și sentința penală nr. 184 din 30 octombrie 2000 a Tribunalului Militar

Teritorial București, numai cu privire la latura civilă și trimite cauza spre

rejudecare la Tribunalul Militar Teritorial București.

Onorariul, în sumă de 300.000 lei,

pentru apărarea din oficiu a inculpatului M.P., se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

26 iunie 2003.