ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1209/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția I

penală, prin sentința penală nr. 217 din 6 martie 2003, în baza art. 211 alin.

(2) lit. b) și c), cu aplicarea art. 74 și art. 76 lit. b) C. pen., a condamnat

pe inculpatul S.G. la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de

tâlhărie.

A constatat prejudiciul recuperat

prin restituirea bunului.

În baza art. 88 C. pen., a dedus din

pedeapsa aplicată, reținerea preventivă, de o zi.

Inculpatul a fost obligat la plata

sumei de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat din care, suma de

600.000 lei, onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Hotărând astfel, prima instanță a

reținut următoarele:

În seara zilei de 22 iulie 2002, în

jurul orelor 23,30, inculpatul, însoțit de mai mulți prieteni, se aflau în autobuzul

268 și la coborâre a observat partea vătămată care vorbea la telefonul mobil și

aștepta să urce în autobuz. Inculpatul a profitat de neatenția părții vătămate,

i-a smuls telefonul și a coborât din autobuz, a luat-o la fugă, fiind însă

urmărit de partea vătămată, după câțiva metri, a aruncat bunul sustras.

Partea vătămată a apelat la o

patrulă de poliție, care au imobilizat pe inculpat.

Împotriva sentinței penale a

declarat apel inculpatul, susținând că fapta săvârșită de el nu întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, deoarece nu a exercitat

violențe asupra părții vătămate și nu a avut intenția de a sustrage telefonul,

ci doar de a face o glumă cu partea vătămată.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 277/ A din 13 mai 2003 a respins apelul,

ca nefondat, motivând că, în mod corect instanța de fond a reținut că fapta

săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

tâlhărie, întrucât inculpatul a smuls pe neașteptate telefonul părții vătămate,

în scopul însușirii pe nedrept, însă, în final, văzându-se urmărit, l-a aruncat

pe trotuar.

Împotriva deciziei penale, în

termenul legal, a declarat recurs inculpatul S.G., criticând-o, așa cum a

precizat și prin concluziile scrise, depuse la dosar, numai sub aspectul

încadrării juridice a faptei și pe cale de consecință, al pedepsei aplicate, în

temeiul art. 385

9

pct. 17 și pct. 18 C. proc. pen. și a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond, susținând că instanțele trebuiau, fie să

dispună achitarea inculpatului, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., deoarece acesta a acționat cu intenția de

a face o glumă cu partea vătămată, fie să schimbe încadrarea juridică a faptei

și să rețină în sarcina lui infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art.

208 și art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., iar în baza art. 81 din același cod,

să se dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei, ținând seama de

toate circumstanțele cauzei.

Recursul declarat în cauză de

inculpat nu este fondat.

inculpatului de a se dispune achitarea, pentru comiterea infracțiunii de

tâlhărie, întrucât intenția lui a fost doar de a face o glumă cu partea

vătămată și nu a recurs la violențe, amenințări ori împiedicarea acesteia de a

recupera bunul furat în momentele ulterioare săvârșirii faptei, cât și cu

privire la cererea sa de schimbare a încadrării juridice a faptei, în

infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit.

e) C. pen., sunt de reținut următoarele:

Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen.,

„furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe ..”, constituie infracțiunea

de tâlhărie.

Ori, din actele dosarului rezultă că

inculpatul a luat telefonul din mâna părții vătămate prin smulgere, ceea ce

constituie o însușire prin întrebuințarea de violențe, actul smulgerii fiind un

mijloc de a înfrânge voința părții vătămate, iar nu o simplă luare în posesie,

neviolentă, a lucrului.

Ca să existe furt, fapta componentă

a infracțiunii de tâlhărie, este necesar ca făptuitorul să fi luat bunul ce

constituie obiectul material al acestei infracțiuni, în scopul însușirii pe

nedrept.

În speță, și această cerință, de

ordin subiectiv este îndeplinită, deoarece, după ce a smuls telefonul,

inculpatul a fugit, fiind urmărit de partea vătămată.

Cum corect a reținut și instanța de

control judiciar, dacă inculpatul ar fi făcut gestul „în glumă”, după cum

susține, ar fi trebuit să restituie telefonul de îndată și în alte condiții,

nicidecum aruncându-l pe trotuar, când s-a văzut urmărit.

Așadar, caracterizarea faptei

comise, ca infracțiune de tâlhărie, fiind corectă, iar vinovăția inculpatului

de deplin probată, cererile acestuia de achitare și eventual, de schimbare a

încadrării juridice a faptei, în infracțiunea de furt calificat, nu pot fi

primite.

cauză și sub aspectul individualizării pedepsei, de 3 ani închisoare aplicată

inculpatului, se constată că aceasta este judicios realizată, în strictă

conformitate cu dispozițiile art. 72 și art. 52 C. pen.

Cât privește solicitarea

inculpatului de a se dispune schimbarea modalității de executare a pedepsei

aplicate, fără privarea de libertate, în condițiile art. 81 C. pen., nu poate

fi primită, având în vedere că, potrivit dispozițiilor alin. (3) al textului de

lege menționat, sunt exceptate de la suspendarea condiționată pedepsele

aplicate, pentru infracțiuni intenționate, pentru care legea penală prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani; ori, infracțiunea de tâlhărie, în formă

calificată, comisă de inculpat este sancționată cu o pedeapsă de până la 20 de

ani.

În consecință, pentru considerentele

arătate și verificând hotărârile atacate, în raport și cu prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența unor motive care analizate

din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de

inculpatul S.G. este nefondat și a fi respins ca atare, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei

decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul S.G., împotriva deciziei penale nr. 277/ A din 13 mai

2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată, timpul

reținerii de 24 de ore din data de 22 iulie 2002.

Obligă pe recurent la plata sumei de

1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

martie 2004.