ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1209/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția I penală, prin sentința penală nr. 217 din 6 martie 2003, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c), cu aplicarea art. 74 și art. 76 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul S.G. la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie. A constatat prejudiciul recuperat prin restituirea bunului. În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată, reținerea preventivă, de o zi. Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 600.000 lei, onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Hotărând astfel, prima instanță a reținut următoarele: În seara zilei de 22 iulie 2002, în jurul orelor 23,30, inculpatul, însoțit de mai mulți prieteni, se aflau în autobuzul 268 și la coborâre a observat partea vătămată care vorbea la telefonul mobil și aștepta să urce în autobuz. Inculpatul a profitat de neatenția părții vătămate, i-a smuls telefonul și a coborât din autobuz, a luat-o la fugă, fiind însă urmărit de partea vătămată, după câțiva metri, a aruncat bunul sustras. Partea vătămată a apelat la o patrulă de poliție, care au imobilizat pe inculpat. Împotriva sentinței penale a declarat apel inculpatul, susținând că fapta săvârșită de el nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, deoarece nu a exercitat violențe asupra părții vătămate și nu a avut intenția de a sustrage telefonul, ci doar de a face o glumă cu partea vătămată.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 277/ A din 13 mai 2003 a respins apelul, ca nefondat, motivând că, în mod corect instanța de fond a reținut că fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, întrucât inculpatul a smuls pe neașteptate telefonul părții vătămate, în scopul însușirii pe nedrept, însă, în final, văzându-se urmărit, l-a aruncat pe trotuar. Împotriva deciziei penale, în termenul legal, a declarat recurs inculpatul S.G., criticând-o, așa cum a precizat și prin concluziile scrise, depuse la dosar, numai sub aspectul încadrării juridice a faptei și pe cale de consecință, al pedepsei aplicate, în temeiul art. 385 9 pct. 17 și pct. 18 C. proc.

pen. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, susținând că instanțele trebuiau, fie să dispună achitarea inculpatului, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., deoarece acesta a acționat cu intenția de a face o glumă cu partea vătămată, fie să schimbe încadrarea juridică a faptei și să rețină în sarcina lui infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., iar în baza art. 81 din același cod, să se dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei, ținând seama de toate circumstanțele cauzei. Recursul declarat în cauză de inculpat nu este fondat.

1. Cu privire la solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, întrucât intenția lui a fost doar de a face o glumă cu partea vătămată și nu a recurs la violențe, amenințări ori împiedicarea acesteia de a recupera bunul furat în momentele ulterioare săvârșirii faptei, cât și cu privire la cererea sa de schimbare a încadrării juridice a faptei, în infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., sunt de reținut următoarele: Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., „furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe ..”, constituie infracțiunea de tâlhărie. Ori, din actele dosarului rezultă că inculpatul a luat telefonul din mâna părții vătămate prin smulgere, ceea ce constituie o însușire prin întrebuințarea de violențe, actul smulgerii fiind un mijloc de a înfrânge voința părții vătămate, iar nu o simplă luare în posesie, neviolentă, a lucrului.

Ca să existe furt, fapta componentă a infracțiunii de tâlhărie, este necesar ca făptuitorul să fi luat bunul ce constituie obiectul material al acestei infracțiuni, în scopul însușirii pe nedrept. În speță, și această cerință, de ordin subiectiv este îndeplinită, deoarece, după ce a smuls telefonul, inculpatul a fugit, fiind urmărit de partea vătămată. Cum corect a reținut și instanța de control judiciar, dacă inculpatul ar fi făcut gestul „în glumă”, după cum susține, ar fi trebuit să restituie telefonul de îndată și în alte condiții, nicidecum aruncându-l pe trotuar, când s-a văzut urmărit. Așadar, caracterizarea faptei comise, ca infracțiune de tâlhărie, fiind corectă, iar vinovăția inculpatului de deplin probată, cererile acestuia de achitare și eventual, de schimbare a încadrării juridice a faptei, în infracțiunea de furt calificat, nu pot fi primite.

2. Analizând soluțiile pronunțate în cauză și sub aspectul individualizării pedepsei, de 3 ani închisoare aplicată inculpatului, se constată că aceasta este judicios realizată, în strictă conformitate cu dispozițiile art. 72 și art. 52 C. pen. Cât privește solicitarea inculpatului de a se dispune schimbarea modalității de executare a pedepsei aplicate, fără privarea de libertate, în condițiile art. 81 C. pen., nu poate fi primită, având în vedere că, potrivit dispozițiilor alin. (3) al textului de lege menționat, sunt exceptate de la suspendarea condiționată pedepsele aplicate, pentru infracțiuni intenționate, pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani; ori, infracțiunea de tâlhărie, în formă calificată, comisă de inculpat este sancționată cu o pedeapsă de până la 20 de ani.

În consecință, pentru considerentele arătate și verificând hotărârile atacate, în raport și cu prevederile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența unor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpatul S.G. este nefondat și a fi respins ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.G., împotriva deciziei penale nr. 277/ A din 13 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedeapsa aplicată, timpul reținerii de 24 de ore din data de 22 iulie 2002. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 martie 2004.