ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4199/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 17 august 1998 reclamanta S.C. C. S.A. Orăștie a chemat în judecată S.C. A.B.P. SRL solicitând ca în baza sentinței civile ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 247.225.275 lei contravaloare produse livrate, 99.895.846 lei penalități de întârziere precum și cheltuieli de judecată aferente. În motivarea pretențiilor reclamanta a arătat că în baza contractului încheiat cu pârâta i-a livrat acesteia diferite sortimente de produse în valoare de 247.225.275 lei pentru care a emis facturile corespunzătoare dar care nu au fost onorate la plată situație în care se solicită și sancționarea acesteia cu penalități.

Tribunalul Brașov prin sentința civilă nr. 67 din 26 ianuarie 1999 a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată cu motivarea că pârâta nu a contestat valabilitatea facturilor, iar voința comună a părților concretizată în contractul încheiat a fost de livrare a mărfii și achitarea prețului obligație nerespectată de aceasta din urmă. Împotriva acestei sentințe a promovat apel pârâta criticile vizând modul eronat în care instanța de fond a reținut situația de fapt respectiv nu a stabilit adevăratele raporturi dintre părți clauzele contractului încheiat relevând faptul că în realitate părțile au stabilit raporturi contractuale de reprezentare comercială obligația sa fiind una de mijloace și nu de rezultat.

Curtea de Apel Brașov prin decizia civilă nr. 108 din 22 martie 2000 a respins ca nefondat apelul motivând că referindu-se generic la raporturile juridice dintre părți instanța de fond nu a schimbat natura acestora, și nu a greșit în rezolvarea lor, singura obligație fiind de a motiva mai detaliat aceste raporturi și a le particulariza. Astfel instanța de control judiciar a stabilit că contractul încheiat este un contract de comision care este forma tipică a mandatului fără reprezentare. S-a mai reținut că prin minuta încheiată la data de 30 iunie 1998 pârâta recunoaște că datorează contravaloarea mărfii și este de acord cu eșalonarea plății. Cu petiția înregistrată la data de 5 aprilie 2000 pârâta a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc.

civ. Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 6302 din 7 noiembrie 2001 a admis recursul, a casat decizia criticată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În motivarea soluției date instanța supremă a reținut că din interpretarea clauzelor contractuale nu se poate stabili cu certitudine care a fost intenția părților la încheierea contractului, respectiv, dacă au înțeles să încheie un contract simplu de vânzare cumpărare astfel cum rezultă din dispozițiile art.16 un contract de comision față de dispozițiile art. 7 și art. 14, sau un contract de consignație dacă se rețin dispozițiile art. 14 și art. 15 din contract. S-a precizat că se impune suplimentarea probatoriului pentru a se stabili natura juridică a raporturilor intervenite între părți și funcție de această natură răspunderii acestora.

În apel după casare prin decizia civilă nr. 41 din 14 octombrie 2002 secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Brașov a respins apelul ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că din clauzele inserate în contract rezultă că pârâta este ținută să îndeplinească operațiunea comercială cu care a fost împuternicită în sensul primirii fondului de marfă contractat și să facă plata mărfurilor preluate pe măsura vânzării lor, dar nu mai târziu de 30 zile de la data emiterii facturii. S-au înlăturat apărările apelantei în sensul că neplata facturilor s-ar datora atitudinii culpabile a intimatei, care i-a predat marfa cu deficiențe calitative nu pot fi reținute, având în vedere că în perioada derulării contractului pârâta nu a refuzat nici o factură mărfurile fiind recepționate la data facturării.

Cu petiția înregistrată la data de 19 noiembrie 2002 pârâta a declarat recurs împotriva soluției instanței de apel criticile vizând aspectele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Se susține că instanțele au interpretat greșit contractul încheiat de părți considerându-l un contract de vânzare cumpărare în realitate acesta având caracterul unui contract de reprezentare (distribuire) fiind stabilite limitele puterilor conferite de reprezentant, relevante fiind dispozițiile art. 14 din convenție potrivit cărora pe toată perioada contractului distribuitorul va beneficia de un comision valabil pentru două genuri de produse, care va fi calculat la valoarea producției mărfii vândută și încasată TVA în contul vânzătorului, adică a intimatei.

Recursul este nefondat. Potrivit art. 997 C. civ. interpretarea contractului se face în funcție de intenția comună a părților. Ori potrivit art. 6 din contract S.C. C. Orăștie S.A. în calitate de comerciant independent efectua vânzarea mărfurilor recurentei, care avea obligația achitării contravalorii fondului de marfă vândut. Preambulul contractului stabilește și calitatea părților aceea de vânzător și respectiv cumpărător, comisioanele reprezentând în realitate dicaunturi, denumirile folosite încadrându-se în art. 969 C. civ., care dă dreptul părților să folosească orice termen care se încadrează în limitele legii. Caracterul contractului este stabilit de intenția părților care prin clauzele stipulate au convenit și termene de plată și clauză penală privind sancționarea întârzierii plății.

Așa cum a reținut și instanța de apel contractul încheiat stabilește obligația recurentei de a efectua vânzarea mărfurilor intimatei în nume propriu fără să acționeze în numele intimatei care i-a vândut produsele. Din cele arătate rezultă fără putință de tăgadă că părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare fapt confirmat și de minutele încheiate, prin care recurenta pârâtă recunoaște realitatea debitului cu propuneri de reeșalonare a plății prețului. În aceste condiții soluția pronunțată este legală și temeinică criticile formulate neavând temei legal astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A.B.P. SRL Brașov împotriva deciziei nr. 41 Ap din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 4 noiembrie 2003.