ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4199/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 17 august

1998 reclamanta S.C. C. S.A. Orăștie a chemat în judecată S.C. A.B.P. SRL

solicitând ca în baza sentinței civile ce se va pronunța să fie obligată la

plata sumei de 247.225.275 lei contravaloare produse livrate, 99.895.846 lei

penalități de întârziere precum și cheltuieli de judecată aferente.

În motivarea pretențiilor reclamanta a arătat că

în baza contractului încheiat cu pârâta i-a livrat acesteia diferite sortimente

de produse în valoare de 247.225.275 lei pentru care a emis facturile

corespunzătoare dar care nu au fost onorate la plată situație în care se

solicită și sancționarea acesteia cu penalități.

Tribunalul Brașov prin sentința civilă nr. 67

din 26 ianuarie 1999 a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată

cu motivarea că pârâta nu a contestat valabilitatea facturilor, iar voința

comună a părților concretizată în contractul încheiat a fost de livrare a

mărfii și achitarea prețului obligație nerespectată de aceasta din urmă.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel

pârâta criticile vizând modul eronat în care instanța de fond a reținut

situația de fapt respectiv nu a stabilit adevăratele raporturi dintre părți

clauzele contractului încheiat relevând faptul că în realitate părțile au

stabilit raporturi contractuale de reprezentare comercială obligația sa fiind

una de mijloace și nu de rezultat.

Curtea de Apel Brașov prin decizia civilă nr. 108

din 22 martie 2000 a respins ca nefondat apelul motivând că referindu-se

generic la raporturile juridice dintre părți instanța de fond nu a schimbat

natura acestora, și nu a greșit în rezolvarea lor, singura obligație fiind de a

motiva mai detaliat aceste raporturi și a le particulariza.

Astfel instanța de control judiciar a stabilit

că contractul încheiat este un contract de comision care este forma tipică a

mandatului fără reprezentare.

S-a mai reținut că prin minuta încheiată la data

de 30 iunie 1998 pârâta recunoaște că datorează contravaloarea mărfii și este

de acord cu eșalonarea plății.

Cu petiția înregistrată la data de 5 aprilie

2000 pârâta a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304

pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă

nr. 6302 din 7 noiembrie 2001 a admis recursul, a casat decizia criticată și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea soluției date instanța supremă a

reținut că din interpretarea clauzelor contractuale nu se poate stabili cu

certitudine care a fost intenția părților la încheierea contractului,

respectiv, dacă au înțeles să încheie un contract simplu de vânzare cumpărare

astfel cum rezultă din dispozițiile art.16 un contract de comision față de

dispozițiile art. 7 și art. 14, sau un contract de consignație dacă se rețin

dispozițiile art. 14 și art. 15 din contract.

S-a precizat că se impune suplimentarea

probatoriului pentru a se stabili natura juridică a raporturilor intervenite

între părți și funcție de această natură răspunderii acestora.

În apel după casare prin decizia civilă nr. 41

din 14 octombrie 2002 secția comercială și de contencios administrativ a Curții

de Apel Brașov a respins apelul ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut

că din clauzele inserate în contract rezultă că pârâta este ținută să

îndeplinească operațiunea comercială cu care a fost împuternicită în sensul

primirii fondului de marfă contractat și să facă plata mărfurilor preluate pe

măsura vânzării lor, dar nu mai târziu de 30 zile de la data emiterii facturii.

S-au înlăturat apărările apelantei în sensul că

neplata facturilor s-ar datora atitudinii culpabile a intimatei, care i-a

predat marfa cu deficiențe calitative nu pot fi reținute, având în vedere că în

perioada derulării contractului pârâta nu a refuzat nici o factură mărfurile

fiind recepționate la data facturării.

Cu petiția înregistrată la data de 19 noiembrie

2002 pârâta a declarat recurs împotriva soluției instanței de apel criticile

vizând aspectele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

Se susține că instanțele au interpretat greșit

contractul încheiat de părți considerându-l un contract de vânzare cumpărare în

realitate acesta având caracterul unui contract de reprezentare (distribuire)

fiind stabilite limitele puterilor conferite de reprezentant, relevante fiind

dispozițiile art. 14 din convenție potrivit cărora pe toată perioada

contractului distribuitorul va beneficia de un comision valabil pentru două

genuri de produse, care va fi calculat la valoarea producției mărfii vândută și

încasată TVA în contul vânzătorului, adică a intimatei.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 997 C. civ. interpretarea

contractului se face în funcție de intenția comună a părților.

Ori potrivit art. 6 din contract S.C. C. Orăștie

S.A. în calitate de comerciant independent efectua vânzarea mărfurilor

recurentei, care avea obligația achitării contravalorii fondului de marfă

vândut.

Preambulul contractului stabilește și calitatea

părților aceea de vânzător și respectiv cumpărător, comisioanele reprezentând

în realitate dicaunturi, denumirile folosite încadrându-se în art. 969 C. civ.,

care dă dreptul părților să folosească orice termen care se încadrează în

limitele legii.

Caracterul contractului este stabilit de

intenția părților care prin clauzele stipulate au convenit și termene de plată

și clauză penală privind sancționarea întârzierii plății.

Așa cum a reținut și instanța de apel contractul

încheiat stabilește obligația recurentei de a efectua vânzarea mărfurilor

intimatei în nume propriu fără să acționeze în numele intimatei care i-a vândut

produsele.

Din cele arătate rezultă fără putință de tăgadă

că părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare fapt confirmat și de

minutele încheiate, prin care recurenta pârâtă recunoaște realitatea debitului

cu propuneri de reeșalonare a plății prețului.

În aceste condiții soluția pronunțată este

legală și temeinică criticile formulate neavând temei legal astfel că potrivit

art. 312 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C.

A.B.P. SRL Brașov împotriva deciziei nr. 41 Ap din 14 octombrie 2002 a Curții

de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 4

noiembrie 2003.