ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3971/2003

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 40 din 20 ianuarie 2003, Tribunalul București, în baza art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a fost condamnată inculpata V.M. la 6 ani închisoare, în condițiile art. 64 și art. 71 C. pen. În baza art. 85 C. pen., combinat cu art. 34 lit. b) C. pen., s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1777 din 6 noiembrie 2000 a Judecătoriei sector 2 București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 880 din 7 iunie 2001 a Curții de Apel București pe care a contopit-o cu pedeapsa aplicată și s-a dispus ca, în final inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, în condițiile art. 71 și art. 64 C. pen.

S-a luat act că partea vătămată U.C. nu s-a constituit parte civilă. Pentru a pronunța această soluție, pe baza probelor administrate, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: La 5 martie 2001, partea vătămată a depus o plângere la secția 25 poliție în care a arătat că, în timp ce călătorea cu autobuzul 182, în apropierea stației R.A.T.B. Maica Domnului, a fost deposedată prin amenințare cu un cuțit de un telefon mobil, precum și de buletinul de identitate de către un grup format din două femei și un bărbat. Fiindu-i prezentat un album cu fotografii judiciare, partea vătămată a recunoscut la poziția 84 pe inculpata V.M. ca fiind cea care a primit telefonul și buletinul de identitate al părții vătămate, de la persoana care inițial a amenințat-o cu cuțitul.

Relevantă a fost și împrejurarea că, descrierea făcută făptuitoarei de către partea vătămată în declarația sa, corespunde perfect cu înfățișarea acesteia din urmă din albumul foto, din evidența poliției, inclusiv, în ce privește pieptănătura. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpata V.M. Prin motivele scrise s-a susținut de parchet că nu s-a dat o încadrare juridică corespunzătoare faptei comisă, iar pe de altă parte, s-a omis confiscarea sumei cu care partea vătămată nu s-a constituit parte civilă. Inculpata a susținut că, nu este persoana care a participat la comiterea faptei, solicitând achitarea.

Prin decizia penală nr. 218 din 16 aprilie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București s-au admis apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a desființat în parte sentința apelată și inculpata a fost condamnată la 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 85 C. pen., s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1777 din 6 noiembrie 2000 a Judecătoriei sector 2 București și a contopit pedeapsa aplicată cu pedeapsa de 2 ani închisoare, dispunând, în final, să execute 6 ani închisoare, în condițiile art. 64 și art. 71 C. pen.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, probele administrate au demonstrat participarea inculpatei la săvârșirea faptei în modalitatea complicității la tâlhărie, așa cum s-a reținut prin rechizitoriu, instanța de fond condamnând pe inculpată pentru autorat la infracțiunea de tâlhărie fără a face aplicarea art. 334 C. proc. pen. În termen legal împotriva sentinței a declarat recurs inculpata, care prin apărător a solicitat reducerea pedepsei prin constatarea circumstanțelor atenuante în favoarea sa. Prin memoriul scris, inculpata a susținut că este nevinovată, că nu s-a sustras urmăririi penale, solicitând achitarea. Criticile formulate vor fi examinate, în raport de prevederile cuprinse în art. 385 9 alin. (1) pct. 12 și 14 C. proc.

pen., constatându-se însă a fi nefondate. Instanțele au reținut o corectă stare de fapt și tot astfel și o încadrare juridică a faptei, așa cum a procedat instanța de apel, chiar dacă inculpata nu și-a recunoscut pe parcursul procesului penal vinovăția în săvârșirea faptei în modalitatea complicității la tâlhărie. Nerecunoașterea inculpatei nu poate conduce la înlăturarea răspunderii penale, atâta timp cât materialul probator administrat a făcut dovada nu numai a vinovăției inculpatei, dar și a celorlalte elemente constituitive ale faptei. Mai întâi, în declarațiile date, partea vătămată descriind împrejurările în care i s-au sustras, prin amenințare un telefon mobil și buletinul, a realizat și portretul acelor trei persoane care au participat la faptă.

Dintre aceste persoane, ulterior partea vătămată a identificat din albumul de fotografii judiciare pe inculpată care avusese o contribuție materială, constând în ajutarea persoanei care a sustras bunurile părții vătămate, prin primirea acestora și transmiterea lor unui alt bărbat, după care toți trei au coborât în stația de autobuz. La data de 20 decembrie 2001, s-a procedat la o prezentare pentru recunoașterea din grup, ocazie cu care partea vătămată a indicat, fără rețineri, pe inculpata V.M. Este relevant, în contextul probelor discutate, împrejurarea că descrierea făcută inițial de partea vătămată, inculpatei, corespunde perfect înfățișării acesteia din albumul foto aflat în evidența poliției.

Pe de altă parte martorul P.C. prezent la recunoașterea din albumul foto, a precizat că partea vătămată a indicat-o fără nici o reținere pe inculpată, ca fiind persoana care a primit în autobuz bunurile sustrase de o altă persoană de la partea vătămată. Ori, este evident că, acțiunea infracțională comisă de inculpată, constând în primirea bunurilor sustrase prin amenințarea cu cuțitul a părții vătămate și transmiterea lor unei alte persoane, în scopul îndepărtării de la locul faptei pentru a-și asigura scăparea, constituie în drept complicitate la infracțiunea de tâlhărie calificată pentru care în mod corect a fost condamnată inculpata. Deși inculpata a avut o conduită procesuală nesinceră și are în antecedente condamnări pentru fapte de aceiași natură, instanțele au aplicat o pedeapsă aproape de limita minimă legală.

Cum recurenta inculpată, a comis o faptă care prezintă un deosebit grad de pericol social, iar datele personale nu o caracterizează pozitiv pe făptuitoare nu se constată motive care să justifice o reducere a pedepsei la limita minimă legală, sau sub această limită, prin reținerea dispozițiilor art. 74 – art. 76 C. pen. Acestea sunt considerente pentru care criticile sunt nefondate și pentru care recursul declarat se va respinge în conformitate cu art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. În temeiul art. 385 17 alin. (4) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., compută din pedeapsa principală perioada reținerii și arestării preventive. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpata V.M. împotriva deciziei penale nr. 218/ A din 16 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, ca nefondat. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei, timpul reținerii și arestării preventive de la 29 februarie 2000, la 18 august 2000 și de la 20 decembrie 2001, la 24 septembrie 2003. Obligă pe recurenta inculpată la plata sumei de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 24 septembrie 2003.