ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1876/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea introdusă la Tribunalul

București, secția comercială, reclamanta, SC A.C.C. SA București, a solicitat

obligarea Prefecturii municipiului București la plata sumei de 111.923.477 lei,

reprezentând contravaloarea cazării și hranei refugiaților și azilanților pe

teritoriul României, iar prin cererea de modificare a acțiunii, a solicitat

pentru perioada 1995-1997, numai suma de 77.335.777 lei cu același titlu.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința nr. 6566 din 20 octombrie 2000, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune formulată de Prefectura municipiului

București, privind sumele solicitate pe anul 1995, și, ca urmare, a respins

pretențiile pentru plata sumei de 37.764.320 lei, reprezentând contravaloare

cazare solicitată pentru anul 1995, iar pentru anii 1996 și 1997, aceeași

pârâtă, Prefectura municipiului București, a fost obligată la plata sumei de

39.651.457 lei contravaloare prestații.

Față de pârâta, Direcția Generală a Poliției

de Frontieră, Străini, Probleme de Migrări și Pașapoarte, Oficiul pentru

refugiați, introdusă în cauză la cererea reclamantei odată cu precizarea

pretențiilor din acțiunea introductivă, a fost respinsă acțiunea prin care se

solicita suma de 38.295.951 lei contravaloare prestații pentru anul 1998.

Instanța de fond a reținut că

acțiunea a fost introdusă în anul 1999, astfel că pentru contravaloarea

prestațiilor de servicii solicitate pentru anul 1995, dreptul la acțiune s-a

prescris ca urmare a împlinirii termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1)

și art. 7 alin. (2) din Decretul 167/1958.

Față de minuta din 11 iulie 1997, de

adresa nr. 534 din 17 februarie 1996, și în raport de probele care atestau

îndeplinirea serviciilor pentru anii 1996 și 1997, pârâta, Prefectura municipiului

București, a fost obligată la plata sumei de 27.580.720 lei și respectiv

11.990.737 lei.

În fine, pretențiile pentru anul

1998, formulate față de D.G.F.P.S.P.I.P., Oficiul pentru refugiați, au fost

respinse ca neîntemeiate.

Sentința a fost confirmată de Curtea

de Apel București, care, prin decizia nr. 1341 din 15 octombrie 2001, a respins,

ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta, SC A.C.C. SA București, și de

pârâta, Prefectura municipiului București.

Au fost înlăturate criticile

referitoare la recunoașterea de către prefectură a cheltuielilor reprezentând

consum de energie electrică formulate de reclamantă, cu motivarea că

pretențiile pentru anul 1995 au intrat sub incidența prescripției, în timp ce

sumele pentru anii 1996 și 1997 au fost acordate. Cât privește anul 1998, instanța

de apel a reținut ca fiind neprobate susținerile apelantei reclamante, întrucât

nu a emis facturi pe seama celei de-a doua pârâte, însoțite de acte în justificarea

efectuării prestațiilor.

Apelul Prefecturii a fost respins,

cu motivarea că suma de 11.990.737 lei reprezintă prestații pe anul 1996, că

din cuprinsul procesului verbal nr. 5097 din 19 mai 2000, nu rezultă faptul că trebuie

dedusă contravaloarea celor 5 facturi pe care apelanta pârâtă a afirmat că nu

le-a primit.

S-a mai reținut că raporturile

juridice dintre părți au fost dovedite și că pârâta are calitate procesuală

pasivă, argumente care au dus și la respingerea excepției privind lipsa

calității procesuale pasive.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel, a declarat recurs Prefectura municipiului București, pentru motive de

netemeinicie și nelegalitate, și a solicitat ca, prin soluția care se va

pronunța, să fie casate hotărârile atacate și, în fond, să se respingă

acțiunea.

Criticile formulate în recurs

vizează greșita obligare la plata sumei de 11.990.735 lei, compusă din

7.822.977 lei contravaloare prestații, cuprinsă într-un număr de 5 facturi

necomunicate Prefecturii, și a căror plată nu a fost recunoscută prin procesul

verbal nr. 5097 din 19 mai 2000, cum greșit au reținut instanțele.

A doua sumă, pe care recurenta a

considerat că nu o datorează, este în cuantum de 4.167.760 lei, și nu a fost

decontată, întrucât reprezintă diferență între tariful admis de H.G. nr. 417/1991

și tariful practicat de reclamanta intimată peste prevederile actului normativ

menționat.

Recurenta a criticat și obligarea sa

la plata sumei de 27.580.720 lei pentru același motiv, și anume că la facturare

nu au fost respectate tarifele prevăzute de H.G. 417/1991, iar în ce privește

facturile pentru tarifele din 1996, consideră că s-a reținut greșit de instanța

de apel faptul că s-a întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea

debitului, când, în realitate, procesul verbal nr. 5097/2000, reprezintă

finalizarea punctajului dispus de instanța de fond.

Recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

Criticile aduse hotărârilor

pronunțate în cauză sunt punctuale și privesc compunerea sumelor solicitate,

incidența prescripției și a întreruperii cursului acesteia, cât și aspecte

legate de aplicarea H.G. nr. 417/1991, mai precis a tarifelor luate în calcul

pentru azilanți și refugiați, în care intră cazarea și masa.

Potrivit art. 9 din hotărârea

menționată, fondurile bănești necesare pentru cazarea și asigurarea hranei

azilanților și refugiaților se asigură din bugetul Secretariatului General al

Guvernului, și se alocă prin intermediul prefecturilor. Azilanții și

refugiații, potrivit art. 9 alin. (2) din HG nr. 417/1991, beneficiază de masă

și cazare în limita sumei de 5100 lei, și respectiv 1600 lei de persoană pe zi.

Prin urmare, sumele care au fost facturate

trebuiau să aibă ca bază de calcul actul normativ menționat în care se

precizează și procedura de decontare.

A doua problemă care trebuia

examinată distinct, este cea a prescripției extinctive. Din precizarea de acțiune,

rezultă că reclamanta a pretins după efectuarea punctajului comun nr. 5097 din

19 mai 2000, suma de 77.335.777 lei care provine din facturi emise pe anii

1995-1997, iar situația desfășurată a acestora a fost prezentată la filele

97-98.

În aplicarea dispozițiilor art. 3

din Decretul nr. 167/1958, reclamanta era în drept să pretindă cheltuielile de

cazare și masă începând cu data de 2 decembrie 1996, iar analiza situațiilor

facturilor emise pentru perioada în discuție trebuia făcută diferențiat.

Recurenta a criticat faptul că, în

cauză, s-a reținut ca fiind întrerupt cursul prescripției potrivit adresei 1341

din 18 februarie 1997, și că de la această dată ar fi început să curgă un nou

termen.

Într-adevăr, din analiza

conținutului adresei nr. 1341/1997, nu rezultă decât recunoașterea unei sume de

10.144.224 lei, care reprezintă tarife de cazare pe 1996, fără nici o referire

la facturi deja emise.

De asemenea, rezultă expres, din

adresa 1341/1997, că recurenta a refuzat la plată consumul de energie electrică.

Această adresă, al cărei conținut a fost interpretat greșit ca fiind o

recunoaștere a debitelor reclamate, a determinat o stabilire greșită a

situației de fapt cu consecințe asupra cuantumului sumei datorate.

Se mai constată că instanța de apel

nu a analizat punctual criticile aduse în apel care vizau mai multe aspecte,

respectiv aplicarea tarifelor privind prestațiile, emiterea și comunicarea

facturilor cu actele justificative în vederea denotării.

O altă problemă care s-a pus și care

nu a fost examinată a fost cea referitoare la plata unor utilități, cum ar fi

energia electrică, care nu-și găsește corespondent în actul normativ mai sus

menționat, pentru a fi solicitată

Așadar, trebuia făcută o departajare

între sumele solicitate, așa cum au fost defalcate în procesul verbal de

punctaj comun, din care rezultă că 4.167.760 lei s-au refuzat la plată pentru

motivul că s-a aplicat greșit tariful privind prestațiile, susținere care nu

poate fi verificată în lipsa înscrisurilor justificative care au stat la baza

întocmirii facturilor, desigur ținând seama de facturile care mai pot fi puse

în discuție în raport de termenul de prescripție.

Suma de 7.822.977 lei reprezintă

contravaloare energie electrică pe anul 1996, aferentă unor facturi

necomunicate și nesusținute legal, și, în fine, suma de 27.580.720 lei

reprezintă diferență prestații neachitate pe anul 1997, fără să fie prezentate

acte în justificarea modului de calcul.

În aceste condiții, este evident că

situația de fapt nu a fost deplin stabilită, câtă vreme nu s-au examinat

punctual în raport de probele aflate la dosar, criticile formulate în apel de

Prefectura municipiului București.

În consecință, în raport de

prevederile art. 304 pct.9, raportate la art. 314 C. proc. civ., recursul

pârâtei, Prefectura municipiului București, va fi admis, iar decizia nr. 1341

din 25 octombrie 2001, va fi casată numai în partea care privește apelul

declarat de aceasta, cauza urmând să fie trimisă, pentru rejudecare, Curții de

Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta, Prefectura

municipiului București.

Casează decizia nr. 1341 din 25

octombrie 2001, a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, numai în

ceea ce privește apelul formulat de Prefectura municipiului București.

Trimite cauza pentru rejudecarea apelului

Prefecturii municipiului București, aceleiași curți de apel.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 26 mai 2004.