ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1876/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea introdusă la Tribunalul București, secția comercială, reclamanta, SC A.C.C. SA București, a solicitat obligarea Prefecturii municipiului București la plata sumei de 111.923.477 lei, reprezentând contravaloarea cazării și hranei refugiaților și azilanților pe teritoriul României, iar prin cererea de modificare a acțiunii, a solicitat pentru perioada 1995-1997, numai suma de 77.335.777 lei cu același titlu.

Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 6566 din 20 octombrie 2000, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune formulată de Prefectura municipiului București, privind sumele solicitate pe anul 1995, și, ca urmare, a respins pretențiile pentru plata sumei de 37.764.320 lei, reprezentând contravaloare cazare solicitată pentru anul 1995, iar pentru anii 1996 și 1997, aceeași pârâtă, Prefectura municipiului București, a fost obligată la plata sumei de 39.651.457 lei contravaloare prestații.

Față de pârâta, Direcția Generală a Poliției de Frontieră, Străini, Probleme de Migrări și Pașapoarte, Oficiul pentru refugiați, introdusă în cauză la cererea reclamantei odată cu precizarea pretențiilor din acțiunea introductivă, a fost respinsă acțiunea prin care se solicita suma de 38.295.951 lei contravaloare prestații pentru anul 1998. Instanța de fond a reținut că acțiunea a fost introdusă în anul 1999, astfel că pentru contravaloarea prestațiilor de servicii solicitate pentru anul 1995, dreptul la acțiune s-a prescris ca urmare a împlinirii termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (2) din Decretul 167/1958. Față de minuta din 11 iulie 1997, de adresa nr. 534 din 17 februarie 1996, și în raport de probele care atestau îndeplinirea serviciilor pentru anii 1996 și 1997, pârâta, Prefectura municipiului București, a fost obligată la plata sumei de 27.580.720 lei și respectiv 11.990.737 lei.

În fine, pretențiile pentru anul 1998, formulate față de D.G.F.P.S.P.I.P., Oficiul pentru refugiați, au fost respinse ca neîntemeiate. Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel București, care, prin decizia nr. 1341 din 15 octombrie 2001, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta, SC A.C.C. SA București, și de pârâta, Prefectura municipiului București. Au fost înlăturate criticile referitoare la recunoașterea de către prefectură a cheltuielilor reprezentând consum de energie electrică formulate de reclamantă, cu motivarea că pretențiile pentru anul 1995 au intrat sub incidența prescripției, în timp ce sumele pentru anii 1996 și 1997 au fost acordate. Cât privește anul 1998, instanța de apel a reținut ca fiind neprobate susținerile apelantei reclamante, întrucât nu a emis facturi pe seama celei de-a doua pârâte, însoțite de acte în justificarea efectuării prestațiilor.

Apelul Prefecturii a fost respins, cu motivarea că suma de 11.990.737 lei reprezintă prestații pe anul 1996, că din cuprinsul procesului verbal nr. 5097 din 19 mai 2000, nu rezultă faptul că trebuie dedusă contravaloarea celor 5 facturi pe care apelanta pârâtă a afirmat că nu le-a primit. S-a mai reținut că raporturile juridice dintre părți au fost dovedite și că pârâta are calitate procesuală pasivă, argumente care au dus și la respingerea excepției privind lipsa calității procesuale pasive. Împotriva deciziei pronunțată în apel, a declarat recurs Prefectura municipiului București, pentru motive de netemeinicie și nelegalitate, și a solicitat ca, prin soluția care se va pronunța, să fie casate hotărârile atacate și, în fond, să se respingă acțiunea.

Criticile formulate în recurs vizează greșita obligare la plata sumei de 11.990.735 lei, compusă din 7.822.977 lei contravaloare prestații, cuprinsă într-un număr de 5 facturi necomunicate Prefecturii, și a căror plată nu a fost recunoscută prin procesul verbal nr. 5097 din 19 mai 2000, cum greșit au reținut instanțele. A doua sumă, pe care recurenta a considerat că nu o datorează, este în cuantum de 4.167.760 lei, și nu a fost decontată, întrucât reprezintă diferență între tariful admis de H.G. nr. 417/1991 și tariful practicat de reclamanta intimată peste prevederile actului normativ menționat. Recurenta a criticat și obligarea sa la plata sumei de 27.580.720 lei pentru același motiv, și anume că la facturare nu au fost respectate tarifele prevăzute de H.G.

417/1991, iar în ce privește facturile pentru tarifele din 1996, consideră că s-a reținut greșit de instanța de apel faptul că s-a întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea debitului, când, în realitate, procesul verbal nr. 5097/2000, reprezintă finalizarea punctajului dispus de instanța de fond. Recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Criticile aduse hotărârilor pronunțate în cauză sunt punctuale și privesc compunerea sumelor solicitate, incidența prescripției și a întreruperii cursului acesteia, cât și aspecte legate de aplicarea H.G. nr. 417/1991, mai precis a tarifelor luate în calcul pentru azilanți și refugiați, în care intră cazarea și masa. Potrivit art. 9 din hotărârea menționată, fondurile bănești necesare pentru cazarea și asigurarea hranei azilanților și refugiaților se asigură din bugetul Secretariatului General al Guvernului, și se alocă prin intermediul prefecturilor.

Azilanții și refugiații, potrivit art. 9 alin. (2) din HG nr. 417/1991, beneficiază de masă și cazare în limita sumei de 5100 lei, și respectiv 1600 lei de persoană pe zi. Prin urmare, sumele care au fost facturate trebuiau să aibă ca bază de calcul actul normativ menționat în care se precizează și procedura de decontare. A doua problemă care trebuia examinată distinct, este cea a prescripției extinctive. Din precizarea de acțiune, rezultă că reclamanta a pretins după efectuarea punctajului comun nr. 5097 din 19 mai 2000, suma de 77.335.777 lei care provine din facturi emise pe anii 1995-1997, iar situația desfășurată a acestora a fost prezentată la filele 97-98. În aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta era în drept să pretindă cheltuielile de cazare și masă începând cu data de 2 decembrie 1996, iar analiza situațiilor facturilor emise pentru perioada în discuție trebuia făcută diferențiat.

Recurenta a criticat faptul că, în cauză, s-a reținut ca fiind întrerupt cursul prescripției potrivit adresei 1341 din 18 februarie 1997, și că de la această dată ar fi început să curgă un nou termen. Într-adevăr, din analiza conținutului adresei nr. 1341/1997, nu rezultă decât recunoașterea unei sume de 10.144.224 lei, care reprezintă tarife de cazare pe 1996, fără nici o referire la facturi deja emise. De asemenea, rezultă expres, din adresa 1341/1997, că recurenta a refuzat la plată consumul de energie electrică. Această adresă, al cărei conținut a fost interpretat greșit ca fiind o recunoaștere a debitelor reclamate, a determinat o stabilire greșită a situației de fapt cu consecințe asupra cuantumului sumei datorate.

Se mai constată că instanța de apel nu a analizat punctual criticile aduse în apel care vizau mai multe aspecte, respectiv aplicarea tarifelor privind prestațiile, emiterea și comunicarea facturilor cu actele justificative în vederea denotării. O altă problemă care s-a pus și care nu a fost examinată a fost cea referitoare la plata unor utilități, cum ar fi energia electrică, care nu-și găsește corespondent în actul normativ mai sus menționat, pentru a fi solicitată Așadar, trebuia făcută o departajare între sumele solicitate, așa cum au fost defalcate în procesul verbal de punctaj comun, din care rezultă că 4.167.760 lei s-au refuzat la plată pentru motivul că s-a aplicat greșit tariful privind prestațiile, susținere care nu poate fi verificată în lipsa înscrisurilor justificative care au stat la baza întocmirii facturilor, desigur ținând seama de facturile care mai pot fi puse în discuție în raport de termenul de prescripție.

Suma de 7.822.977 lei reprezintă contravaloare energie electrică pe anul 1996, aferentă unor facturi necomunicate și nesusținute legal, și, în fine, suma de 27.580.720 lei reprezintă diferență prestații neachitate pe anul 1997, fără să fie prezentate acte în justificarea modului de calcul. În aceste condiții, este evident că situația de fapt nu a fost deplin stabilită, câtă vreme nu s-au examinat punctual în raport de probele aflate la dosar, criticile formulate în apel de Prefectura municipiului București. În consecință, în raport de prevederile art. 304 pct.9, raportate la art. 314 C. proc. civ., recursul pârâtei, Prefectura municipiului București, va fi admis, iar decizia nr. 1341 din 25 octombrie 2001, va fi casată numai în partea care privește apelul declarat de aceasta, cauza urmând să fie trimisă, pentru rejudecare, Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta, Prefectura municipiului București. Casează decizia nr. 1341 din 25 octombrie 2001, a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, numai în ceea ce privește apelul formulat de Prefectura municipiului București. Trimite cauza pentru rejudecarea apelului Prefecturii municipiului București, aceleiași curți de apel. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2004.