ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 452/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 452/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2001)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
sentința nr. 23 din 17 mai 2001 Colegiul Jurisdicțional al Camerei de Conturi
Olt a admis sesizarea nr. 36/2000 și a obligat pe B.F. și Ș.Z. la plata de
despăgubiri față de Primăria Studina, județul Olt, unde au funcționat ca primar
și respectiv contabil.
Împotriva
acestei sentințe au declarat recurs jurisdicțional pârâții criticând sentința
numai în ceea ce privește obligația solidară privind suma de 9.971.364 lei
majorări de întârziere aferente obligației de 32.116.261 lei, susținând că nu
au vinovăție în plata cu întârziere, în bugetul primăriri neexistând resurse
financiare, acestea putând fi realizate numai prin rectificarea ce era în
competența Consiliului Județean Olt.
Secția
Jurisdicțională a Curții de Conturi analizând recursul jurisdicțional prin
Decizia nr. 560 pronunțată la 1 noiembrie 2001 a respins recursul, constantând
că ultimul termen de regularizare al debitului a fost stabilit prin O.G. nr.
140/1999, termenul de 31 decembrie 1999, astfel că recurenții au concurat prin
reluarea măsurilor necesare la întârzierea plăților, astfel că în mod corect
trebuie să răspundă pentru majorările de întârziere.
Împotriva
Deciziei nr. 560/2001 au declarat recurs B.F. și Ș.Z., criticând hotărârea
secției jurisdicționale a Curții de Conturi ca fiind dată cu aplicarea greșită
a legii, reluând o serie de argumente din recursul jurisdicțional, în esență că
nu au avut posibilitatea să achite obligațiile financiare din lipsa resurselor
judiciare ale bugetului local.
Recursul
este nefondat.
Astfel
este necontestată suma de 9.971.364 lei ce reprezintă majorări de întârziere,
plătite din vina celor doi recurenți care nu au respectat termenul de 31
decembrie 1999 privind regularizarea cheltuielilor efectuate în anul 1999 de la
bugetul de stat pentru acțivitățile preluate în finanțare de către bugetele
locale, în speță cele pentru funcționarea Circumscripției sanitar veterinare.
Răspunderea celor doi recurenți a fost în mod legal stabilită, ei fiind
semnatarii protocolului de predare – primire înintat Direcției Sanitare
Veterinare, fără însă a mai proceda în termenul legal la deschiderea de credite
din bugetul local și virarea cheltuielilor efectuate de la bugetul de stat până
la 31 martie 1999 cu Circumscripția sanitar–veterinară.
În raport
de aceste considerente, Înalta Curtea de Casație constată că prin Decizia
recurată a fost legal menținută răspunderea recurenților iar în consecință
recursul declarat se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge
recursul declarat de B.F. și de Ș.Z. împotriva Deciziei nr. 560 din 1 noiembrie
2001 a Curții de Conturi a României, secția jurisdicțională, ca nefondat.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 5 februarie 2004.