ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2642/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 617 din 6

decembrie 2002, Tribunalul Constanța a condamnat, între alții, pe inculpatul C.C.

la:

- 7 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și

alin. (2

1

)

lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.

pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64

C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., a

fost menținută starea de arest a inculpatului, în temeiul art. 88 C. pen., din

pedeapsa aplicată s-a dedus perioada reținerii și arestării preventive de la 13

mai 2002, la zi.

Prin aceeași hotărâre, în temeiul art.

14 și art. 346 C. proc. pen., art. 988 și art. 1003 C. civ., inculpatul C.C. a

fost obligat să plătească în solidar cu inculpatul D.A. (condamnat în cauză)

suma de 4.800.000 lei către partea civilă M.G., cu titlu de despăgubiri civile.

Diferit, inculpatul C.C. a fost

obligat să plătească statului suma de 1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare, din care suma de 300.000 lei cuvenită apărătorului desemnat pentru

apărarea din oficiu urmează a se avansa, în favoarea Baroului Constanța, din

fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în fapt, următoarele:

La data de 12 mai 2002, în jurul

orei 8, 00, partea vătămată M.G., folosind o șaretă trasă de un cal, s-a

deplasat de la domiciliul său din satul Abrud în comuna Adamclisi pentru a

angaja un lucrător agricol, posesor de tractor, scop în care avea asupra sa

suma de 5.000.000 lei.

Pe parcurs, a intrat într-un bar

unde se aflau inculpatul C.C., împreună cu numiții C.V. și M.V., aceștia având

posibilitatea de a constata că partea vătămată, aflată sub influența băuturilor

alcoolice, avea asupra sa o importantă sumă de bani.

Inculpatul C.C. și numitul M.V. au

plecat din bar la orele 14,00, cu căruța acestuia din urmă, cei doi deplasându-se

pe un teren de fotbal aflat în apropierea Mausoleului din Adamclisi.

La un moment dat, inculpatul C.C. a

oprit atelajul în apropierea unui pod, situat pe drumul comunal Adamclisi –

Abrud, a coborât, s-a dezbrăcat până la brâu și s-a descălțat spunându-i

însoțitorului său că „îl face” pe M.G. care se apropia din spate cu șareta.

În continuare, inculpatul s-a

deplasat pe izlazul comunal, unde coinculpatul D.A. se afla cu vacile ce-i erau

încredințate spre supraveghere, căruia i-a făcut cunoscută intenția sa de a

deposeda pe partea vătămată de banii pe care îi avea asupra sa.

În timp ce inculpatul D.A. asigura

paza, inculpatul C.C. s-a apropiat de șaretă, venind din spate și, profitând de

înălțimea scăzută a acesteia, l-a prins cu o mână pe M.G., după care i-a

aplicat lovituri cu pumnul și i-a sustras dintr-un buzunar al pantalonilor,

suma de 4.800.000 lei.

Imediat, după comiterea faptei,

inculpatul C.C. s-a ascuns în spatele unui arbore aflat pe marginea drumului,

iar inculpatul D.A. observând că dinspre comuna Adamclisi se apropie o căruță

în care se aflau trei persoane, l-a atenționat pe acesta, după care au fugit

împreună.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel inculpatul C.C., pe care a criticat-o cu privire la greșita sa

condamnare, întrucât nu este autorul faptei imputate, solicitând achitarea sa

în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia penală nr. 103/ P din 26 martie 2003, a respins, ca nefondat apelul

declarat de inculpatul C.C., cu motivarea că din probele de la dosar rezultă că

acesta este persoana care a atacat și deposedat de bani pe partea vătămată,

acesta fiind recunoscut de către partea vătămată care, mai apoi, însoțit fiind

de martorul B.G. l-au urmărit și imobilizat.

Decizia curții de apel a fost

atacată cu recurs de către inculpatul C.C. pe care a criticat-o, în principal,

cu privire la greșita sa condamnare, întrucât în cauză nu au fost administrate

suficiente probe care să dovedească vinovăția sa, iar cu ocazia judecății nu

i-au fost admise probe în apărare, solicitând casarea hotărârilor pronunțate în

cauză și trimiterea cauzei pentru rejudecare, iar în subsidiar reducerea

pedepsei pe care o consideră prea severă.

Recursul declarat de inculpatul C.C.

este nefondat.

Analizând actele și lucrările de la

dosar se constată că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut o

corectă situație de fapt bazată pe materialul probator administrat în cauză,

din care rezultă că inculpatul recurent este autorul faptei.

Este adevărat că inculpatul nu a

recunoscut comiterea faptei, însă această nerecunoaștere fără a avea la bază dovezi

care să contrazică învinuirea ce i s-a adus, nu este de natură a duce la

concluzia că nu este autorul faptei câtă vreme în sensul acuzației adusă există

dovezi convingătoare.

Verificând actele de la dosar, se

constată că pe întreg parcursul procesului penal inculpatului i-au fost

respectate drepturile procesuale inclusiv dreptul de a se apăra, dându-i-se

posibilitatea să propună și să administreze probe în sensul celor susținute.

Faptul că instanța de judecată nu a

primit apărările pe care acesta și le-a făcut, înlăturându-le ca nefiind

conforme cu adevărul, nu înseamnă că i-a fost încălcat dreptul la apărare, cum fără

temei s-a susținut.

Prin urmare, neexistând nici o

dovadă că inculpatului i s-a încălcat dreptul la apărare ori că probele de la

dosar sunt neconcludente în ce privește vinovăția sa, urmează a se constata că

motivul de recurs prin care solicită casarea hotărârilor atacate și trimiterea

cauzei pentru rejudecare pe acest temei este nefondat.

În ce privește cea de a doua critică

formulată în subsidiar, și anume reducerea pedepsei, se constată că este de asemenea,

nefondat.

Pedeapsa de 7 ani închisoare

aplicată inculpatului, situată la limita minimă a textului de lege

încriminator, în condițiile în care acesta nu a recunoscut fapta, și are

calitatea de recidivist nu poate fi apreciată ca fiind severă, iar executarea

ei în aceste limite se impune ca necesară realizării prevederilor art. 52 C.

pen., deoarece la dozarea pedepsei se constată că s-a dat eficiență cuvenit

atât aspectelor legate de fapta și pericolul social al acesteia, cât și de

datele ce caracterizează persoana inculpatului, fiind respectate prevederile art.

72 C. pen.

Pentru considerentele arătate, având

în vedere prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., în sensul că

verificând din oficiu decizia atacată nu se constată existența unor motive care

analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul

declarat de inculpatul C.C. este nefondat, și a fi respins ca atare în temeiul

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., și a se dispune potrivit

dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul C.C. împotriva deciziei penale nr. 103 din 26 martie 2003

a Curții de Apel Constanța.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 13 mai 2002, la 3

iunie 2003.

Obligă pe recurent la plata sumei de

1.300.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

300.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 11

iunie 2003.