ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 990/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr.265 din 9 decembrie 2002, Tribunalul Bistrița a condamnat pe inculpatul R.M. la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de dispozițiile art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În temeiul art. 211 alin. (2) lit. b) și c), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a mai fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. În baza art.33 lit.a și 34 lit.b C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art.71 și 64 C. pen.

S-a constatat că prejudiciul datorat părții vătămate a fost acoperit. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut, în fapt, urmare probelor administrate, că, în noaptea de 1/2 mai 2002, a pătruns, fără drept, în curtea părții vătămate C.I.M. iar, apoi, prin efracție, a intrat în barul aparținând aceleiași persoane, de unde a sustras bani și bunuri în valoare de circa 15.623.000 lei. Fiind surprins și urmărit de partea vătămată a lovit-o pe aceasta, cauzându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 3-4 zile îngrijiri medicale. Curtea de Apel Cluj, secția penală, prin decizia nr. 58 din 20 martie 2003 a respins, ca nefondat, apelul declarat inculpat. Împotriva ultimei hotărâri, inculpatul a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și, după rejudecare, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie în cea de furt, prevăzută de art .208-209 lit. i) C. pen., cu reducerea corespunzătoare a pedepsei.

În motivarea cererii sale arată că, anterior săvârșirii faptei a consumat băuturi alcoolice iar după ce a luat bunurile și banii s-a întors pentru a le restitui, moment în care, asupra sa s-au năpustit mai multe persoane, motiv pentru care a fugit. Recursul inculpatului este fondat dar, prioritar, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Din examinarea textului de lege sus-menționat rezultă, așadar, că probele descoperite și strânse în cursul urmăririi penale – faza nepublică și auxiliară procesului penal – pot servi numai ca temei pentru trimiterea în judecată.

Pentru a constitui temeiul pronunțării unei hotărâri judecătorești probele descoperite și strânse în cursul urmăririi penale pe baza cărora a fost sesizată instanța, prin rechizitor, trebuie verificate în cursul cercetării judecătorești, prin administrarea lor în mod nemijlocit în ședință publică, oral și contradictoriu potrivit dispozițiilor art. 287, 288, 289, 290 și urm. C. proc. pen. Numai după efectuarea unei asemenea verificări, printr-o cercetare judecătorească temeinică, cu respectarea celor 4 principii fundamentale ale fazei de judecată (nemijlocirii, oralității, publicității și contradictorialității) și după administrarea oricăror alte probe care vor apare necesare pentru stabilirea adevărului, instanța își poate forma, motivat, convingerea cu privire la faptele și vinovăția persoanelor trimise în judecată și în consecință, va putea pronunța o hotărâre judecătorească temeinică și legală.

Or, din examinarea lucrărilor efectuate de instanță, rezultă următoarele: - la termenul din 16 septembrie 2002, s-a acordat un termen pentru ca inculpatul să-și angajeze apărător, fără a se dispune citarea celor 5 martori din lucrări; - la termenul din 14 octombrie 2002, cauza s-a amânat pentru imposibilitatea inculpatului de a fi prezent în instanță, când, de asemenea nu s-a dispus citarea martorilor menționați; - la termenul din 11 noiembrie 2002 s-a luat interogatoriul inculpatului și s-a dispus citarea doar a 2 martori din cei 5 arătați în rechizitor; - la termenul din 9 decembrie 2002, deși cercetarea judecătorească nu se efectuase, nefiind audiat nici un martor, instanța a declarat, greșit, terminată cercetarea judecătorească, pronunțând condamnarea inculpatului, hotărâre menținută de instanța de apel prin respingerea apelului acestuia.

Procedând în acest mod, instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare fără ca procesul penal să fi parcurs faza cercetării judecătorești, cu încălcarea dispozițiilor art. 287, 288, 289, 290 și urm. C. proc. pen., nelegalitate neobservată de către instanța de apel, astfel, că, recursul urmează a fi admis, ambele hotărâri casate și trimisă cauza spre rejudecare la instanța de fond. Evident că, instanța de rejudecare va trebui să aibă în vedere și celelalte aspecte invocate de recurent și după verificarea lor să se pronunțe, în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de inculpatul R.M. împotriva deciziei penale nr.58 din 20 martie 2003 a Curții de Apel Cluj. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 265 din 9 decembrie 2002 a Tribunalului Bistrița Năsăud și trimite cauza, spre rejudecare, la instanța de fond – Tribunalul Bistrița Năsăud. Onorariul pentru apărarea din oficiu al inculpatului, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 februarie 2004.