ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 990/2004

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr.265 din 9 decembrie 2002, Tribunalul Bistrița a condamnat pe

inculpatul R.M. la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În temeiul art. 211

alin. (2) lit. b) și c), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a mai fost

condamnat inculpatul la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

În baza art.33

lit.a și 34 lit.b C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea, de 5 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art.71 și 64 C.

pen.

S-a constatat că

prejudiciul datorat părții vătămate a fost acoperit.

Pentru a pronunța

această hotărâre, s-a reținut, în fapt, urmare probelor administrate, că, în

noaptea de 1/2 mai 2002, a pătruns, fără drept, în curtea părții vătămate C.I.M.

iar, apoi, prin efracție, a intrat în barul aparținând aceleiași persoane, de

unde a sustras bani și bunuri în valoare de circa 15.623.000 lei. Fiind

surprins și urmărit de partea vătămată a lovit-o pe aceasta, cauzându-i leziuni

pentru a căror vindecare au fost necesare 3-4 zile îngrijiri medicale.

Curtea de Apel

Cluj, secția penală, prin decizia nr. 58 din 20 martie 2003 a respins, ca nefondat,

apelul declarat inculpat.

Împotriva ultimei

hotărâri, inculpatul a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și, după

rejudecare, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de

tâlhărie în cea de furt, prevăzută de art .208-209 lit. i) C. pen., cu

reducerea corespunzătoare a pedepsei.

În motivarea

cererii sale arată că, anterior săvârșirii faptei a consumat băuturi alcoolice

iar după ce a luat bunurile și banii s-a întors pentru a le restitui, moment în

care, asupra sa s-au năpustit mai multe persoane, motiv pentru care a fugit.

Recursul

inculpatului este fondat dar, prioritar, pentru motivele ce vor fi expuse în

continuare.

Potrivit art. 200 C.

proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu

privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la

stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să

se dispună trimiterea în judecată.

Din examinarea

textului de lege sus-menționat rezultă, așadar, că probele descoperite și

strânse în cursul urmăririi penale – faza nepublică și auxiliară procesului

penal – pot servi numai ca temei pentru trimiterea în judecată.

Pentru a constitui

temeiul pronunțării unei hotărâri judecătorești probele descoperite și strânse

în cursul urmăririi penale pe baza cărora a fost sesizată instanța, prin

rechizitor, trebuie verificate în cursul cercetării judecătorești, prin

administrarea lor în mod nemijlocit în ședință publică, oral și contradictoriu

potrivit dispozițiilor art. 287, 288, 289, 290 și urm. C. proc. pen.

Numai după

efectuarea unei asemenea verificări, printr-o cercetare judecătorească

temeinică, cu respectarea celor 4 principii fundamentale ale fazei de judecată

(nemijlocirii, oralității, publicității și contradictorialității) și după

administrarea oricăror alte probe care vor apare necesare pentru stabilirea

adevărului, instanța își poate forma, motivat, convingerea cu privire la

faptele și vinovăția persoanelor trimise în judecată și în consecință, va putea

pronunța o hotărâre judecătorească temeinică și legală.

Or, din examinarea

lucrărilor efectuate de instanță, rezultă următoarele:

- la termenul din

16 septembrie 2002, s-a acordat un termen pentru ca inculpatul să-și angajeze

apărător, fără a se dispune citarea celor 5 martori din lucrări;

- la termenul din

14 octombrie 2002, cauza s-a amânat pentru imposibilitatea inculpatului de a fi

prezent în instanță, când, de asemenea nu s-a dispus citarea martorilor

menționați;

- la termenul din

11 noiembrie 2002 s-a luat interogatoriul inculpatului și s-a dispus citarea

doar a 2 martori din cei 5 arătați în rechizitor;

- la termenul din 9

decembrie 2002, deși cercetarea judecătorească nu se efectuase, nefiind audiat

nici un martor, instanța a declarat, greșit, terminată cercetarea judecătorească,

pronunțând condamnarea inculpatului, hotărâre menținută de instanța de apel

prin respingerea apelului acestuia.

Procedând în acest

mod, instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare fără

ca procesul penal să fi parcurs faza cercetării judecătorești, cu încălcarea

dispozițiilor art. 287, 288, 289, 290 și urm. C. proc. pen., nelegalitate

neobservată de către instanța de apel, astfel, că, recursul urmează a fi admis,

ambele hotărâri casate și trimisă cauza spre rejudecare la instanța de fond.

Evident că,

instanța de rejudecare va trebui să aibă în vedere și celelalte aspecte

invocate de recurent și după verificarea lor să se pronunțe, în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite

recursul declarat de inculpatul R.M. împotriva deciziei penale nr.58 din 20

martie 2003 a Curții de Apel Cluj.

Casează

decizia atacată și sentința penală nr. 265 din 9 decembrie 2002 a Tribunalului

Bistrița Năsăud și trimite cauza, spre rejudecare, la instanța de fond –

Tribunalul Bistrița Năsăud.

Onorariul

pentru apărarea din oficiu al inculpatului, în sumă de 400.000 lei, se va plăti

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 19 februarie 2004.