ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 876/2003

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 871/C din 30 noiembrie 2000 a Tribunalului Vâlcea, secția

comercială și de contencios administrativ, a fost admisă în parte acțiunea S.C.

C.C. S.A. din Călimănești, iar pârâtul Spitalul Județean Vâlcea a fost obligat

la plata sumei de 20.873.748 lei daune interese calculate în raport de taxa de

scont BNR, plus cheltuieli de judecată.

Apelul

declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă

nr. 261/A-C din 30 aprilie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și

de contencios administrativ, iar sentința tribunalului a fost modificată în

sensul reducerii daunelor morale la 15.325.488 lei, cu cheltuieli aferente de

judecată.

Instanța

de apel a reținut că pârâtul datorează dobânzi pentru serviciile de care a

beneficiat, data scadenței fiind, conform dispozițiilor art. 1362 C. civ.,

momentul prestării serviciului.

În

ceea ce privește cuantumul dobânzii s-a apreciat că pârâtul, nefiind

comerciant, datorează în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr.

9/2000, dobânda legală comercială redusă cu 20 % , reducere aplicată taxei

oficiale a scontului BNR și calculată de expert la suma totală de 15.325.488

lei.

Nemulțumit

de această decizie pârâtul a declarat recurs solicitând modificarea ei și

respingerea acțiunii reclamantei.

Recurenta

critică decizia din apel pe aspectul aplicării dispozițiilor art. 1362 C. civ.

raporturilor dintre părți, norme ce nu se pot aplica în condițiile în care

între părți nu mai există contract, acesta fiind ajuns la termen încă din 15

aprilie 1999, iar ulterior neprelungit.

Neexistând

contract încheiat în formă scrisă ci numai facturi emise de reclamantă,

recurenta apreciază că în mod eronat s-a reținut că ele devin scadente din

momentul emiterii, iar expertul a stabilit arbitrar că ele devin scadente după

10 zile de la data emiterii.

Mai

mult, instanța de apel nu a lămurit natura juridică a litigiului, litigiu care

în opinia recurentului este civilă și nu comercială, așa încât momentul

scadenței facturilor era cel al acceptării la plată și nu al emiterii lor.

În

drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Critica

recurentei privind inexistența unor raporturi contractuale între părți este

nejustificată, deoarece, în apel, în afara contractului de furnizare energie

termică aflat în dosarul de fond, s-a depus și contractul 300 din 23 iulie 1998

privind furnizarea de către reclamantă și a altor servicii către pârât

respectiv cazare, masă, tratament pentru copiii trimiși de pârât în sanatoriu

în Vila Teilor, contract care deși valabil pentru 1998, ulterior n-a fost

denunțat de nici una dintre părți, pârâtul continuând să beneficieze de

respectivele servicii și în 1999-2000, emitându-se facturi care au fost

acceptate de către pârât, care a și făcut plata acestor servicii, dar cu

întârziere.

Cum

obiectul cauzei de față îl constituie plata dobânzilor comerciale datorate

plății cu întârziere a sumelor datorate de pârât, având în vedere și facturile

depuse în apel, instanța de apel a dispus completarea expertizei de la fond de

către același expert G.S.

Instanța

a apreciat că întrucât părțile n-au convenit data scadenței în contract,

scadența facturilor corespunde momentului emiterii facturii, dar în final, și-a

însușit opinia expertului care a stabilit ca dată a scadenței termenul maxim în

care pârâtul a acceptat facturile emise de reclamantă, respectiv 10 zile, deși

acest termen varia între 5-10 zile.

Chiar

dacă motivarea instanței sub acest aspect este contradictorie, ea este făcută

în favoarea pârâtului, iar în propria cale de atac nu i se poate înrăutăți

situația, așa încât critica nu poate fi primită nici pe acest aspect.

Nejustificat

recurenta critică nerezolvarea de către instanța de apel a naturii juridice a

litigiului, deoarece o asemenea critică nici n-a fost invocată în apel, ci

direct în recurs ceea ce face imposibilă analizarea ei, omisso medio.

În

consecință, curtea apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

legii, respectiv a dispozițiilor art. 46 și art. 56 C. com. precum și a

dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000, motiv pentru care va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Spitalul

Județean Vâlcea, împotriva deciziei nr. 201/A-C din 30 aprilie 2001 a Curții de

Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 februarie 2003.