ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1355/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1245 din 15

iunie 2000, Judecătoria Slobozia a condamnat pe inculpatul D.N. la 6 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură

privată prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 13 C. pen. și la 2 ani

închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2),

cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 348 C. proc. pen., s-a

dispus desființarea totală a înscrisului falsificat de inculpat, respectiv a

dispoziției de plată întocmită la 30 octombrie 1994, în care este înscrisă suma

de 11.300.000 lei.

Obligă inculpatul să plătească suma

de 124.527.714 lei cu titlu de despăgubiri civile, către partea civilă P.A.,

reprezentând contravaloarea sumei de 3940 dolari S.U.A., precum și dobânda

practicată de B.C.R., aferentă acestei sume.

Obligă inculpatul să plătească

părții civile P.A. suma de 2.300.000 lei cheltuieli judiciare, reprezentând

onorariul de avocat și onorariul pentru expertul contabil.

Pentru pronunțarea hotărârii, prima

instanță a reținut următoarea stare de fapt:

La data de 5 iunie 1994, inculpatul

D.N., patron al S.C. N.P. S.R.L Slobozia, Jud. Ialomița, a împrumutat de la

P.A., din București, suma de 6500 dolari S.U.A. pentru a fi rulați prin

societatea sa.

Conform înțelegerii și precizărilor

făcute în chitanța întocmită, împrumutul trebuia să fie restituit de către

inculpat până la 21 decembrie 1994, acesta obligându-se să dea 50% din

beneficiul realizat prin rulajul sumei împrumutate, iar de la 30 iunie 1994 și

suma de 700.000 lei lunar.

Până la expirarea duratei limită a

restituirii, inculpatul nu a achitat părții civile P.A. nici o sumă în valută,

dar în mai multe rânduri cu dispoziție de plată sau mandat poștal, i-a trimis,

în total, suma de 3.050.000 lei.

Sumele de bani înscrise în

dispozițiile de plată, au fost înmânate personal părții civile la locuința

inculpatului, după ce, în fața sa, au fost completate, într-un singur exemplar,

semnat pentru primirea banilor de către P.A.

Atitudinea pasivă a inculpatului a

continuat și pe parcursul anului 1995, după multe insistențe ale părții civile,

în ziua de 7 iunie 1995, la domiciliul acesteia din București, D.N.

restituindu-i suma de 2.560 dolari S.U.A., întocmindu-se cu acest prilej și o

chitanță, în care s-a consemnat că în timpul cel mai scurt i se va restitui și

diferența până la 6500 dolari S.U.A., împrumutați.

La refuzul sistematic al

inculpatului de a mai restitui vreo sumă de bani, în luna noiembrie 1995,

acesta a fost chemat în judecată de către P.A., printr-o acțiune civilă în

pretenții, acțiune ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 6208/1995 al

Judecătoriei Slobozia.

La termenul din 15 februarie 1996,

inculpatul D.N. a prezentat instanței mai multe înscrisuri pentru a face dovada

restituirii către P.A. a întregului împrumut, printre acestea aflându-se și o

dispoziție de plată, datată 30 octombrie 1994, prin care se făcea dovada

primirii și atestării, prin semnătură de către P.A., a sumei de 11.300.000 lei.

Din încheierea ședinței de judecată

din 15 februarie 1996, rezultă că reclamantei i s-au prezentat copiile

chitanțelor depuse de pârât, arătând „că semnăturile corespund, dar sumele nu

sunt cele reale, solicitând a fi prezentate chitanțele în original”.

Fiindu-i prezentate de către pârât

chitanțele în original, reclamanta a relatat instanței că „chitanța în care

este cuprinsă suma de 11.300.000 lei. a fost inițial trecută suma de 300.000

lei, dar a fost trecut în față nr. 11, fiind semnată de ea”.

Reclamanta a învederat instanței că

înțelege să formuleze împotriva pârâtului plângere penală.

În adevăr, partea civilă P.A., la 29

februarie 1996, a depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slobozia plângere

prin care solicită cercetarea inculpatului D.N. pentru „fals”, în referire la

dispoziția de plată din 30 octombrie 1994, pe care se află menționată suma de

11.300.000 lei, menționând că a semnat la data respectivă numai pentru suma de

300.000 lei, cifra „11” fiind adăugată ulterior, cât și înscrisul în litere.

În urma cercetărilor efectuate,

inculpatul D.N. a fost trimis în judecată și condamnat de Judecătoria Slobozia

pentru infracțiunile de fals prevăzute de art. 290, cu art. 13 C. pen. și

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), cu art. 13 C. pen., motivându-se

că această din urmă infracțiune s-a realizat în momentul în care inculpatul a

prezentat instanței civile în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 6208/1995

al Judecătoriei Slobozia, dispoziția de plată pe care a falsificat-o.

Prin decizia penală nr. 445/ A din

27 noiembrie 2000, Tribunalul Ialomița a admis apelul declarat de inculpatul

D.N., reducând la un an închisoare pedeapsa aplicată acestuia pentru

infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), cu aplicarea art.

13 C. pen. și constatând grațiată, în baza art. 1 lit. a) din Legea nr.

137/1997 pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută

de art. 290 C. pen.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen.,

s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an închisoare

pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

Au fost înlăturate dispozițiile art.

33 și art. 34 și art. 71 și art. 64 C. pen., fiind menținute celelalte

dispoziții.

Prin decizia penală nr. 224 din 21

februarie 2001, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.N. făcându-se precizarea că

înșelăciunea calificată s-a realizat în momentul când inculpatul a prezentat

instanței civile actul „falsificat (dispoziția de plată în care a modificat

cifra 300.000” în „11.300.000”).

Împotriva hotărârilor judecătorești

menționate, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție a declarat recurs în anulare, solicitând achitarea inculpatului în

baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., deoarece partea civilă P.A., atâta timp cât a cunoscut caracterul

mincinos al celor relatate de făptuitor, nu se mai poate prevala de inducerea sa

în eroare, fapta neconstituind infracțiunea de înșelăciune.

Recursul în anulare este întemeiat.

Art. 215 alin. (1) C. pen.,

incriminând infracțiunea de înșelăciune simplă prevede că „inducerea în eroare

a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca

mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru

altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu

închisoare de la 3 luni „la 2 ani sau cu amendă”.

Iar, art. 215 alin. (2) C. pen.,

incriminând infracțiunea de înșelăciune calificată, prevede că „Înșelăciunea

săvârșită prin nume sau calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase, se

pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani”.

Deci, infracțiunea de înșelăciune se

săvârșește printr-o acțiune de amăgire, adică o acțiune de inducere în eroare

prin falsificarea adevărului, cu prilejul formării, modificării sau stingerii

unui raport juridic patrimonial.

Obținerea unor sume de bani cu titlu

de împrumut, sume pe care dobânditorul nu le-a mai restituit nu constituie, în

baza elementului dolosiv în raporturile dintre părți, infracțiunea de

înșelăciune.

Este de principiu că, atâta vreme

cât făptuitorul nu a uzat de mijloace amăgitoare, nu se poate reține existența

infracțiunii de înșelăciune în cazul neîndeplinirii, până la termenul convenit,

a unei obligații de restituire a banilor împrumutați. Consecințele

neîndeplinirii obligației de restituire în termenul și condițiile convenite

sunt reglementate de C. civ.

În speță, acțiunea inculpatului D.N. s-a desfășurat în cadrul unui

proces civil, unde părțile, pe lângă libertatea de a produce probe, au avut și

posibilitatea de a verifica, ele sau instanța, din oficiu, credibilitatea și

realitatea acestora.

În cazul infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C.

pen., elementul material al laturii obiective constă în acțiunea frauduloasă de

amăgire sau inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei

fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, prin manopere

frauduloasă (prezentare de acte false). Această prezentare frauduloasă,

denaturată sau alterată a realității trebuie să fie aptă de a capta buna

credință, încrederea victimei și să o inducă în eroare, să o amăgească.

Mai mult, activitatea frauduloasă, de amăgire sau inducere în eroare a

unei persoane realizează infracțiunea numai „dacă s-a pricinuit o pagubă”.

Or, dacă victima a cunoscut caracterul neadevărat, mincinos al actelor

și relatările făcute de făptuitor, nu se mai poate prevala de inducerea sa în

eroare.

În cauză, partea vătămată P.A. a cunoscut caracterul nereal, mincinos

al înscrisului prezentat de inculpat instanței civile, acesta reprezentând o

dispoziție de plată, inițial reală și confirmată de semnătura susnumitei, dar

ulterior falsificată de D.N. prin înscrierea grupului de cifre „11”, cu

consecința majorării sumei plătite părții civile de la 300.000 la 11.300.000

lei.

Această împrejurare este pe deplin dovedită prin încheierea din 15

februarie 1996 a Judecătoriei Slobozia în dosarul nr. 6208/1995, în care s-a

consemnat atitudinea lui P.A., în sensul contestării realității dispoziției de

plată menționate, chiar din primul moment în care a văzut actul falsificat,

urmată de manifestarea de a formula plângere penală, pentru fals, care a și

fost introdusă la 29 februarie 1996, judecarea cauzei în civil fiind suspendată

conform dispozițiilor art. 244 pct. 2 C. proc. civ.

În consecință, fapta săvârșită de inculpatul D.N. constituie doar

infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290

C. pen.

Pentru considerentele arătate, Curtea constată că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 215

alin. (2), cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru care inculpatul va fi achitat

în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen., urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței penale nr. 1245 din 15 iunie 2000 a Judecătoriei Slobozia,

deciziei penale nr. 445/ A din 27 noiembrie 2000 a Tribunalului Ialomița și

deciziei penale nr. 224 din 21 februarie 2001 a Curții de Apel București,

secția I penală, privind pe inculpatul D.N.

Casează hotărârile atacate numai cu

privire la condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune

prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul D.N. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C.

pen.

Pronunțată în ședință publică, azi

18 martie 2003.