ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 704/2004

Asupra contestației în anulare de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1551 din 5 iulie 1999, Judecătoria Oradea a achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pe inculpatul A.M.G., pentru infracțiunea de contrabandă și asociere, pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 72 lit. a) și c) din Legea nr. 30/1978, și, respectiv, art. 323 alin. (1) C. pen. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor se reținuse că inculpatul a organizat și condus un grup de cinci persoane, care au reușit să sustragă de la vămuire, la 14 octombrie 1994, cantitatea de 10.800 sticle votcă și 15.600 kg cafea, cauzând astfel statului un prejudiciu de 88.815.215 lei.

Tribunalul Bihor prin decizia penală nr. 284/ A din 21 aprilie 2000, a respins apelul declarat de procuror și a admis apelul declarat de alți inculpați (condamnați în aceeași cauză). Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 735/ R din 27 noiembrie 2001, admițând recursul declarat de procuror l-a condamnat pe inculpatul A.M.G. la 3 ani închisoare numai pentru infracțiunea prevăzută de art. 72 lit. a) și c) din Legea nr. 30/1978, cu aplicarea art. 13, art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 81 C. pen., instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, menținând celelalte dispoziții. Împotriva menționatei decizii, procurorul general a declarat recurs în anulare, numai cu privire la greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, solicitând înlăturarea aplicării art. 81 C. pen.

Prin decizia penală nr. 1001 din 27 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, admițând recursul în anulare, a casat decizia atacată pentru motivul invocat, urmând ca inculpatul A.M.G. să execute pedeapsa de 3 ani închisoare în regim de detenție. Împotriva acestei ultime decizii condamnatul a formulat prezenta contestație în anulare, prin care a cerut casarea ei în temeiul art. 386 lit. d) C. proc. pen., susținând că motivele de tardivitate invocate de apărător cu ocazia judecării recursului în anulare nu au fost analizate de instanța supremă. Contestația în anulare nu este fondată. Potrivit art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) și i), cu privire la care existau probe la dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Dat fiind caracterul ei de cale extraordinară de atac, contestația în anulare trebuie folosită numai în cazuri cu totul deosebite, aceasta contribuind la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile. Referitor la motivul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., invocat de condamnat, se impune precizarea că în practică se poate ajunge la acest caz de contestație în anulare numai atunci când au fost încălcate dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat. Reglementarea cazului respectiv de contestație a condus la instituirea unui remediu procesual prin care partea interesată obține restabilirea legalității încălcate prin nesocotirea principiului „non bis in idem”.

Pentru a se reține acest caz de contestație în anulare, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: existența unei hotărâri penale definitive și identitate de obiect și persoană. Cum din actele dosarului nu rezultă existența a două hotărâri definitive pronunțate pentru aceiași faptă, așa cum cer prevederile art. 386 lit. d) C. proc. pen., contestația în anulare formulată de condamnatul A.M.G., urmează a fi respinsă ca nefondată cu obligarea contestatorului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Susținerile condamnatului cu privire la excepția de tardivitate, invocată de apărătorul său cu ocazia judecării recursului în anulare, nu se confirmă, din cuprinsul deciziei atacate rezultând că prin admiterea recursului în anulare, instanța supremă s-a pronunțat implicit asupra excepției respective, apreciind că această cale extraordinară de atac a fost exercitată în termenul prevăzut de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul A.M.G. împotriva deciziei penale nr. 1001 din 27 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală. Obligă condamnatul contestator la 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 februarie 2004.