ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3531/2003

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 2120 din 8 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, împotriva deciziei penale nr. 298 din 4 iulie 2002 a Curții de Apel Craiova, s-a casat decizia atacată, a Tribunalului Olt și sentința penală nr. 156 din 4 decembrie 2001 a Tribunalului Olt, numai cu privire la greșita reținere a stării de recidivă, prevăzută de art. 37 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 37 lit. a) și b) C. pen., dispoziție pe care a înlăturat-o. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor inculpatului. A respins ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.G., împotriva aceleiași decizii.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 22 februarie 1999, la 8 mai 2003. Inculpatul recurent a fost obligat la 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Împotriva acestei decizii, s-a declarat contestație în anulare de către inculpatul Z.G., invocându-se art. 386 lit. c) și art. 388 C. proc. pen. și susținându-se următoarele: la termenul de judecată din 8 mai 2003, cauza nu s-ar fi judecat în fond, fiind amânată la 3 iulie 2003, cu toate acestea, ulterior, a aflat că ea a fost judecată, pronunțându-se decizia atacată; în loc să se verifice cu atenție probele cheie și declarațiile „regină”, din dosarul penal, cu referire la proba A.D.N.

- ului, prelevată de pe corpurile contondente, instanța a încălcat un drept legal, incontestabil procedural și a acționat în spirit de castă; instanța nu a făcut verificările impuse de faptul că procurorul, care a instrumentat dosarul a fost necorect, în prezent, fiind arestat, pentru corupție; cei 23 de martori, ale căror declarații au stat la baza învinuirii sale, nu au fost audiați de nici una dintre instanțele de fond, apel sau recurs pentru a se putea stabili, cu certitudine, adevărul. Primind cererea de contestație în anulare, președintele secției penale a dispus examinarea admisibilității ei, fără citarea părților, conform, art. 391 alin. (1) C. proc. pen. Cererea nu poate fi primită, fiind neîntemeiată juridic, așa cum cere legea.

Conform art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive, se poate face contestație în anulare, printre altele „când instanța de recurs, nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, din cele prevăzute în art. 10 lit. f) și i), cu privire la care existau probe în dosar”. Ori, așa cum rezultă din motivarea căii de atac, formulate de contestator, nici unul dintre motivele invocate de acesta, nu se înscrie în conținutul textului de lege enunțat. Inculpatul contestator, deși invocă drept temei al demersului său art. 386 lit. c) C. proc. pen., nici nu pretinde că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra vreunei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) și i) și nici nu indică existența unor astfel de probe.

În atare situație, contestația în anulare introdusă de inculpatul contestator, nu poate fi admisă în principiu ci dimpotrivă, se impune a fi respinsă, ca nefondată, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Văzând și reglementarea plății cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului de avocat, ce se va avansa din fondul Ministerului de Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul Z.G., împotriva deciziei penale nr. 2120 din 8 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală. Obligă pe contestator să plătească statului 700.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 29 august 2003.