ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3330/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 1 iulie 2003 a Curții de Apel Craiova s-a prelungit măsura arestării preventive față de inculpatul Z.M. cu 30 de zile, până la 1 august 2003, inclusiv. De asemenea, a fost respinsă cererea de recuzare formulată de inculpat, prin care a recuzat toți judecătorii de la Tribunalul Dolj. Instanța a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova nr. 337/P din 23 decembrie 2002, în stare de arest pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. 20, raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., art. 40 din Legea nr. 82/1991, combinat cu art. 289 C. pen.

26, raportat la art. 20 combinat cu art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., art. 291 C. pen., art. 26 C. pen., raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 și art. 288 alin. (1) C. pen., în final cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., cauza fiind înregistrată la Tribunalul Dolj, secția penală, sub nr. 9666/P/2002, având ultim termen de judecată la 1 iulie 2003. Cum inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanța, Curtea de Apel Craiova a verificat, din oficiu conform art. 300 1 C. proc. pen., regularitatea luării măsurii și constatând că temeiul prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., se menține, a prelungit arestarea preventivă până la 1 august 2003, inclusiv. Împotriva încheierii din 1 iulie 2003 a Curții de Apel Craiova, inculpatul Z.M.

a declarat recurs, susținând, prin apărătorul său că este nelegală, întrucât printre altele, fiind o prelungire a arestării în cursul judecății, erau aplicabile prevederile art. 160 c C. proc. pen., potrivit cărora instanța putea dispune prelungirea privării de libertate numai în cazul în care ar fi apărut elemente noi or, de vreme ce urmărirea penală a fost finalizată și a fost trimis în judecată, nu mai poate zădărnici aflarea adevărului și nici nu mai prezintă vreun pericol pentru ordinea publică. Recursul declarat de inculpat este nefondat. Din examinarea încheierii recurate și a lucrărilor dosarului, rezultă, că instanța a aplicat corespunzător noile prevederi legale referitoare la verificarea regularității arestării inculpatului, conform art. 300 1 C. proc.

pen. și constatând că se mențin temeiurile prevăzute de art. 148 lit. h) din același cod, a prelungit arestarea până la prima zi de înfățișare. Susținerea că s-au încălcat prevederile art. 160 c C. proc. pen., în sensul că neinvocându-se la instanță elementele noi față de cele existente în faza de urmărire penală, nu se mai putea prelungi arestarea preventivă, nu este întemeiată. Sub acest aspect, temeiurile de arestare, în speță art. 148 lit. h) C. proc. pen., trebuie corelate și cu alte prevederi legale care reglementează desfășurarea procesului penal, și anume, cele care vizează scopul acestuia și al măsurilor preventive. În acest sens, potrivit art. 1 C. pen., legea penală apără împotriva infracțiunilor, printre alte valori supreme și întreaga ordine de drept, iar potrivit art. 136 C. proc.

pen., măsurile preventive asigură buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. De asemenea, potrivit art. 155 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, arestarea inculpatului dispusă de instanță, poate fi prelungită în cursul urmăririi penale în caz de necesitate și numai dacă au intervenit elemente noi care să justifice privarea de libertate sau dacă cele ce au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate, iar potrivit art. IX din aceeași lege, mandatul de arestare preventivă emis de procurori până la intrarea în vigoare a prezentei legi își produce în continuare efectele și după această dată.

Prin urmare, prevederile art. 160 c C. proc. pen., pentru faza de judecată trebuie interpretate și aplicate, în corelație cu prevederile legale sus-menționate și care au semnificația că, dacă temeiurile din cursul urmăririi penale se mențin și în faza judecății, ele își produc efectele deopotrivă. De altfel, nici nu s-ar putea susține că scopul măsurilor preventive ar fi altul în faza judecății față de cel din cursul urmăririi penale, de vreme ce textul art. 136 C. proc. pen., nu face vreo distincție. Pe de altă parte, pericolul pentru ordinea publică este cu atât mai evident, având în vedere complexitatea și gravitatea normelor de drept încălcate. Așa încât, nu poate fi primit motivul de recurs formulat de inculpat și care vizează nelegalitatea încheierii recurate sub aspectul prelungirii arestării preventive.

Nici celelalte critici aduse încheierii din 1 iulie 2003 a Curții de Apel Craiova, nu sunt întemeiate. Astfel, cât privește soluționarea cererii de recuzare a tuturor magistraților de la Tribunalul Dolj, se constată că, în cauză, s-au aplicat dispozițiile art. 52 alin. (5) 1 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat, potrivit căruia, în cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv, când se recuză întreaga instanță, instanța ierarhic superioară competentă să soluționeze cererea de recuzare, înainte de a se pronunța, asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condițiile prevăzute de lege. Față de aceste considerente, urmează să fie respins recursul declarat de inculpat, ca nefondat, conform dispozitivului.

Văzând și dispozițiile art. 192 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.M. împotriva încheierii din 1 iulie 2003 a Curții de Apel Craiova. Obligă recurentul la 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pronunțată, în ședință publică, azi 9 iulie 2003.