ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3330/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 1 iulie 2003 a

Curții de Apel Craiova s-a prelungit măsura arestării preventive față de

inculpatul Z.M. cu 30 de zile, până la 1 august 2003, inclusiv.

De asemenea, a fost respinsă cererea

de recuzare formulată de inculpat, prin care a recuzat toți judecătorii de la

Tribunalul Dolj.

Instanța a reținut că inculpatul a

fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Craiova nr. 337/P din 23 decembrie 2002, în stare de arest pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen.

20, raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., art. 40 din Legea nr.

82/1991, combinat cu art. 289 C. pen. 26, raportat la art. 20 combinat cu art.

215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., art. 291 C. pen., art. 26 C. pen., raportat

la art. 13 din Legea nr. 87/1994 și art. 288 alin. (1) C. pen., în final cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., cauza fiind înregistrată la Tribunalul Dolj,

secția penală, sub nr. 9666/P/2002, având ultim termen de judecată la 1 iulie

2003.

Cum inculpatul a fost trimis în

judecată în stare de arest preventiv, instanța, Curtea de Apel Craiova a

verificat, din oficiu conform art. 300

1

C. proc. pen., regularitatea

luării măsurii și constatând că temeiul prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc.

pen., se menține, a prelungit arestarea preventivă până la 1 august 2003,

inclusiv.

Împotriva încheierii din 1 iulie

2003 a Curții de Apel Craiova, inculpatul Z.M. a declarat recurs, susținând,

prin apărătorul său că este nelegală, întrucât printre altele, fiind o

prelungire a arestării în cursul judecății, erau aplicabile prevederile art.

160

c

C. proc. pen., potrivit cărora instanța putea dispune

prelungirea privării de libertate numai în cazul în care ar fi apărut elemente

noi or, de vreme ce urmărirea penală a fost finalizată și a fost trimis în

judecată, nu mai poate zădărnici aflarea adevărului și nici nu mai prezintă

vreun pericol pentru ordinea publică.

Recursul declarat de inculpat este

nefondat.

Din examinarea încheierii recurate

și a lucrărilor dosarului, rezultă, că instanța a aplicat corespunzător noile

prevederi legale referitoare la verificarea regularității arestării

inculpatului, conform art. 300

1

C. proc. pen. și constatând că se

mențin temeiurile prevăzute de art. 148 lit. h) din același cod, a prelungit

arestarea până la prima zi de înfățișare.

Susținerea că s-au încălcat

prevederile art. 160

c

C. proc. pen., în sensul că neinvocându-se la

instanță elementele noi față de cele existente în faza de urmărire penală, nu

se mai putea prelungi arestarea preventivă, nu este întemeiată.

Sub acest aspect, temeiurile de

arestare, în speță art. 148 lit. h) C. proc. pen., trebuie corelate și cu alte

prevederi legale care reglementează desfășurarea procesului penal, și anume,

cele care vizează scopul acestuia și al măsurilor preventive.

În acest sens, potrivit art. 1 C.

pen., legea penală apără împotriva infracțiunilor, printre alte valori supreme

și întreaga ordine de drept, iar potrivit art. 136 C. proc. pen., măsurile

preventive asigură buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se

împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de

la judecată ori de la executarea pedepsei.

De asemenea, potrivit art. 155 C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, arestarea

inculpatului dispusă de instanță, poate fi prelungită în cursul urmăririi

penale în caz de necesitate și numai dacă au intervenit elemente noi care să

justifice privarea de libertate sau dacă cele ce au determinat arestarea

inițială impun în continuare privarea de libertate, iar potrivit art. IX din

aceeași lege, mandatul de arestare preventivă emis de procurori până la

intrarea în vigoare a prezentei legi își produce în continuare efectele și după

această dată.

Prin urmare, prevederile art. 160

c

C. proc. pen., pentru faza de judecată trebuie interpretate și aplicate, în

corelație cu prevederile legale sus-menționate și care au semnificația că, dacă

temeiurile din cursul urmăririi penale se mențin și în faza judecății, ele își

produc efectele deopotrivă.

De altfel, nici nu s-ar putea

susține că scopul măsurilor preventive ar fi altul în faza judecății față de

cel din cursul urmăririi penale, de vreme ce textul art. 136 C. proc. pen., nu

face vreo distincție.

Pe de altă parte, pericolul pentru

ordinea publică este cu atât mai evident, având în vedere complexitatea și

gravitatea normelor de drept încălcate.

Așa încât, nu poate fi primit

motivul de recurs formulat de inculpat și care vizează nelegalitatea încheierii

recurate sub aspectul prelungirii arestării preventive.

Nici celelalte critici aduse

încheierii din 1 iulie 2003 a Curții de Apel Craiova, nu sunt întemeiate.

Astfel, cât privește soluționarea

cererii de recuzare a tuturor magistraților de la Tribunalul Dolj, se constată

că, în cauză, s-au aplicat dispozițiile art. 52 alin. (5)

1

C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat, potrivit căruia, în cauzele în care sunt

inculpați arestați preventiv, când se recuză întreaga instanță, instanța

ierarhic superioară competentă să soluționeze cererea de recuzare, înainte de a

se pronunța, asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în

condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste considerente, urmează

să fie respins recursul declarat de inculpat, ca nefondat, conform

dispozitivului.

Văzând și dispozițiile art. 192 C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.M.

împotriva încheierii din 1 iulie 2003 a Curții de Apel Craiova.

Obligă recurentul la 500.000 lei

cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată, în ședință publică, azi

9 iulie 2003.