ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1203/2003

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 18 februarie 2003, dată în dosarul

penal nr. 324/2003 al Curții de Apel Alba Iulia, s-a dispus, printre altele, în

considerentele hotărârii, respingerea cererii formulate oral de reprezentantul

parchetului pentru prelungirea arestării preventive privind pe inculpatul P.P.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a

reținut, în esență, că nu există temeiuri pentru a se menține arestarea

inculpatului, iar lăsarea sa în libertate nu ar prezenta pericol pentru ordinea

publică.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, învederând că se impune menținerea

stării de arest a inculpatului, prin încheierea atacată instanța nu a examinat

temeiurile arestării ci doar necesitatea și oportunitatea revocării măsurii

arestării printr-un criteriu extraprocesual, neincident în rezolvarea

situațiilor juridice privitoare la arestare.

Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

Așa cum rezultă din actele aflate la dosar, inculpatul

P.P. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 24 iunie 2002, în stare

de arest, alături de alți 42 inculpați, pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., art. 26 raportat la art. 72 alin. (1)

din Legea nr. 30/1976 cu referire la art. 178 din Legea nr. 141/1997, art. 26

raportat la art. 290 C. pen., art. 289, art. 291 și art. 257 cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.

Cererea a fost înregistrată la data de 10 ianuarie

2003, când i s-a fixat primul termen de judecată la 4 februarie 2003, termen la

care au fost ascultați inculpații și termen la care inculpatul P.P. și-a retras

recursul declarat împotriva încheierii din 21 ianuarie 2003 (un termen

intermediar), prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive cu încă 30

zile.

În raport de declarația inculpatului, instanța de fond

a luat act de renunțarea la recursul declarat conform art. 385

4

combinat

cu art. 368 C. proc. pen.

Rezultă așadar, că din momentul în care inculpatul nu

a atacat măsura luată la data de 21 ianuarie 2003, în cauză instanța a menținut

măsura arestării, măsură care nu a mai fost luată pe un anumit termen.

În Codul de procedură penală, este reglementată

prelungirea arestării preventive a inculpatului numai pentru situația în care

această măsură a fost luată în cursul urmăririi penale, iar dosarul nu a fost

înaintat spre judecare instanței. Această lege nu cuprinde nici o dispoziție

care să prevadă expres competența instanței de a prelungi arestarea

inculpatului în timpul judecății în primă instanță sau în căile ordinare de

atac și procedura de prelungire a acestei măsuri preventive.

În aceste condiții, pot fi atacate cu recurs potrivit

art. 159 alin. (7) C. proc. pen., numai încheierile prin care s-a hotărât

asupra prelungirii arestării preventive în cauzele aflate în curs de urmărire

penală.

În regimul Codului de procedură penală, aflat în

vigoare, instanța de judecată sesizată cu judecarea unei cauze în care

inculpatul a fost arestat preventiv, este obligată potrivit art. 300 din

același cod, să verifice legalitatea arestării odată cu verificarea legalității

actului de sesizare. În cazul constatării că actul de sesizare a fost regulat

întocmit și că măsura arestării preventive a fost legal luată față de inculpat,

arestarea preventivă rămâne valabilă, în conformitate cu art. 149 alin. (3) C.

proc. pen., până la soluționarea definitivă a cauzei, dacă nu intervine

ulterior revocarea ei.

În speță, instanța la data sesizării a verificat

legalitatea măsurii arestării preventive, măsură pe care a și menținut-o la

termenele fixate.

Mai mult, deși nu a existat o propunere motivată a

organului care efectuează urmărirea penală pentru prelungirea duratei arestării

preventive a inculpatului așa cum prevăd dispozițiile art. 156 C. proc. pen.,

ci numai o cerere orală a procurorului de ședință, instanța a respins această

cerere la termenul din 18 februarie 2003, cu toate că anterior însuși

inculpatul a renunțat să atace măsura arestării și nu a solicitat revocarea

acestei măsuri.

În consecință, atâta vreme cât nu există o dispoziție

explicită în legea de procedură penală aflată în vigoare care să oblige

instanța de a examina la fiecare 30 zile legalitatea arestării preventive a

inculpatului după îndeplinirea obligației prevăzute în art. 300 C. proc. pen.,

instanța trebuia să analizeze situația inculpatului în raport de dispozițiile

art. 139 din același cod, din oficiu sau în urma unei cereri.

Or, în cauză, o astfel de cerere de revocare a măsurii

arestării preventive nu s-a făcut de către inculpat, iar instanța nu a dispus

din oficiu revocarea măsurii, motiv pentru care curtea de apel nici nu s-a

pronunțat prin dispozitivul hotărârii, ci doar în considerentele acesteia

asupra unei cereri a procurorului pentru prelungirea măsurii arestării

preventive.

Rezultă, așadar, că hotărârea revocată a fost

pronunțată cu încălcarea legii, motiv pentru care recursul declarat va fi

admis, se va casa încheierea din 18 februarie 2003, dată în dosarul nr.

324/2003 al Curții de Apel Alba Iulia și constatându-se că în cauză nu s-au

schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive se

va menține starea de arest a inculpatului.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul

apărătorului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Alba Iulia împotriva încheierii din 18 februarie 2003,

pronunțată în dosarul penal nr. 324/2003 al Curții de Apel Alba Iulia, privind

pe inculpatul P.P.

Casează încheierea atacată și menține starea de arest

a inculpatului P.P.

Onorariul pentru apărarea din oficiu, în sumă de

150.000 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 7 martie 2003.