ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 224/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București împotriva încheierii din 16 ianuarie 2003 a Curții de apel București

– Secția I penală, pronunțată în dosarul nr.3561/2002 al acesteia, privind pe

inculpații  D.L.N. și R.V.T.

S-au prezentat inculpații, în stare de arest, asistați , în ordine de

apărători  aleși, avocat  L.I. și U.V.

Procedura de citare a fost îndeplinită.

Apărătorul intimatului inculpat D.L.N. a solicitat respingerea recursului

parchetului ca inadmisibil, susținând că încheierile ce prevăd prelungirea

arestării preventive sunt atacabile cu recurs numai o dată cu fondul.

Procurorul, a solicitat respingerea excepției ridicate, având în vedere că de

fapt, nu s-a solicitat prelungirea ci menținerea arestării  când instanța

a pus din oficiu în discuția părților revocarea arestării preventive.

Instanța a acordat părților și cuvântul în fond cu privire la recursul

declarat.

Procurorul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și

menținerea stării de arest pentru ambii inculpați.

Apărătorul inculpatului R.V.T. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Apărătorul inculpatului D.L.N. a solicitat respingerea

recursului ca nefondat în măsura în care nu se va respinge ca inadmisibil.

În ultimul cuvânt, inculpatul R.V.T. a arătat că dorește să se judece în stare

de libertate și consideră că față de trimiterea sa în judecată cu circumstanțe

atenuante și de împrejurarea că a stat aproape un an arestat crede că acest

lucru este posibil, neavând cum să prezinte pericol pentru ordinea publică.

Inculpatul D.L.N., în ultimul cuvânt, a solicitat respingerea recursului

întrucât este nevinovat și menținerea arestării consfințește o nedreptate.

C U R T E A

Deliberând asupra cauzei penale de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea dată la 16 ianuarie 2003 în dosarul penal nr.3561/2002, Curtea

de Apel București – Secția I penală a admis cererea formulată de inculpatul

R.V.T. și a dispus liberarea provizorie pe cauțiune a acestuia, respingând

implicit prelungirea arestării preventive.

De asemenea, a respins cererea de prelungire a arestării preventive, formulată

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu privire la inculpatul

D.L.N. și a dispus punerea acestuia în libertate, dacă nu este arestat în altă

cauză.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a constatat  fiind întrunite

condițiile prevăzute de art.160

4

alin.2 și 3 C.pen. în ceea ce îl

privește pe inculpatul R.V.T., cu atitudine procesuală remarcabilă și o

conduită anterioară de excepție care exclud temerea că ar putea influența înfăptuirea

actului de justiție prin încercarea de zădărnicire a adevărului.

Cât privește pe inculpatul D.L.N. s-a reținut că nu mai sunt întrunite

cumulativ condițiile prevăzute de art.148 lit.h C.proc.pen., lăsarea în

libertate a inculpatului neprezentând pericol pentru ordinea publică.

Împotriva încheierii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în termen

legal, a declarat recurs, în conformitate cu dispozițiile art.385

15

pct.2 lit.d C.proc.pen., solicitând casarea acesteia, respingerea cererii

formulată de R.V.T. pentru liberarea provizorie pe cauțiune și prelungirea

arestării preventive a celor doi inculpați, de la 20 ianuarie 2003 la 18

februarie 2003.

Motivul de casare invocat a fost acela prevăzut de dispozițiile art.385

9

pct.17

1

S-a considerat că, deși cererea inculpatului R.V.T. îndeplinea formal

condițiile prevăzute de lege, având în vedere gradul de pericol social al

infracțiunii și persoana inculpatului se impunea respingerea acesteia.

În ceea ce privește pe inculpatul D.L.N., pentru care instanța a pus din oficiu

în discuție starea de arest, iar nu în baza unei cereri formulată de parchet,

date fiind faptele săvârșite de inculpat și atitudinea procesuală nesinceră,

trebuia judecat în continuare în stare de arest.

La termenul fixat pentru soluționarea cererii de recurs din 17 ianuarie 2003

s-a invocat, în ceea ce îl privește pe intimatul inculpat D.L.N., excepția

inadmisibilității recursului parchetului în raport de dispozițiile art.141

C.proc.pen.

Luând în discuție excepția ridicată se observă că aceasta este

întemeiată.

În adevăr, dispozițiile art.141 C.proc.pen. nu prevăd între  încheierile

ce pot fi atacate cu recurs, decât pe acelea prin care se dispune luarea,

revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, nu și pe aceea a

prelungirii măsurii preventive a arestării.

Cum însă,  instituția prelungirii măsurii preventive a arestării este

specifică  fazei de urmărire penală este de remarcat că în cauză

nici  nu s-a  formulat o cerere de prelungire a duratei arestării

preventive care să fi fost respinsă.

Instanța de fond, de fapt a revocat măsura arestării preventive – ceea ce se

poate observa și din motivarea dată, respectiv, că nu se mai mențin temeiurile

avute în vedere la arestare  (art.139 C.proc.pen.).

Or, această situație reprezintă unul dintre cazurile în care este permisă

atacarea încheierii cu recurs separat, așa cum s-a arătat.

Fiind așadar admisibil recursul parchetului s-a trecut la soluționarea în fond

a acestuia.

Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele formulate cât și cu probele

existente și dispozițiile legale aplicabile, Curtea constată următoarele:

În ceea ce îl privește pe intimatul inculpat R.V.T., a procedat corect și a

motivat corespunzător admiterea cererii de liberare provizorie pe cauțiune a

acestuia.

Instanța de recurs își însușește motivarea, și anume că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art.160

4

alin.1 și 3 C.pen. în sensul că

s-a plătit cauțiunea, infracțiunea pentru care este

judecat se pedepsește până la 12 ani închisoare, iar față de atitudinea

procesuală a inculpatului – a recunoscut fapta sa și a furnizat toate datele

pentru a fi descoperită infracțiunea -; de comportarea sa anterioară, nu există

temerea că înfăptuirea actului de justiție ar putea fi împiedicată prin

încercări de zădărnicire a adevărului.

Pentru gravitarea infracțiunii săvârșite  dată și de funcția avută,

instanța de fond urmează a-și  spune cuvântul cu ocazia judecării în fond

a cauzei.

Așadar, în ceea ce îl privește pe acest inculpat critica este nefondată,

recursul este neîntemeiat, urmând a nu fi primit sub acest aspect,

menținându-se încheierea care este legală și temeinică.

Recursul parchetului este însă fondat în ceea ce îl privește pe inculpatul

D.L.N. care, judecat pentru mai multe fapte pe care nu le recunoaște, se află

exact în aceeași situație care a fost avută în vedere la luarea măsurii

arestării, neexistând temeiuri pentru revocarea acesteia (nu prelungire cum s-a

scris).

În conformitate cu dispozițiile art.385

15

pct.2 lit.d C.proc.pen.,

urmează a se admite recursul parchetului sub acest aspect.

Se va casa încheierea din 16 ianuarie 2003 în privința inculpatului D.L.N. și

se va menține arestarea preventivă a acestuia.

Se vor menține celelalte dispoziții ale încheierii menționate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate de voturi, admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, în privința intimatului inculpat D.L.N. .

Casează încheierea din 16 ianuarie 2003 din dosarul penal nr.3561/2002 al

Curții de Apel București, Secția I penală și menține arestarea preventivă a

intimatului inculpat D.L.N.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii privindu-l pe intimatul inculpat

R.V.T.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

ianuarie 2003.

O P I N I E

S E P A R A T Ă

Apreciez că nu se justifică liberarea provizorie pe cauțiune a inculpatului

R.V.T. deoarece:

a) în cadrul Serviciului Furturi Auto, inculpatul a fost șef de birou, deci o funcție

de conducere;

d) deși avea o funcție de conducere a unui birou de depistare a sustragerii

mașinilor, inculpatul s-a comportat ca un „om de legătură” a infractorilor;

c) lacom de câștig ilicit, inculpatul a luat, în mod repetat, măsuri ca

infractorii – cu care se asociase – să nu folosească în alt scop banii pretinși

(și primiți) pentru a-și vinde influența;

d) observând că este pe punctul de a fi prins în flagrant, inculpatul a

încercat să scape de răspundere, fugind pe ușa din spatele imobilului în care

săvârșise infracțiunea;

e) prins imediat și pus în fața propriei fapte de trafic de influență,

inculpatul a negat evidența săvârșirii ei (fila 386);

f) inculpatul a recunoscut fapta săvârșită numai atunci când a văzut că nu mai

poate nega;

Nu corespunde, deci, realității, motivarea – reținută de instanțe – potrivit

căreia inculpatul ar fi recunoscut fapta și ar fi furnizat toate datele pentru

a fi descoperită infracțiunea.

Ca atare, recursul declarat de parchet trebuia  admis și cu privire la

inculpatul R.V.T., care trebuia menținut în stare de arest.

&nb