ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1402/2004

Asupra recursului de față.

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin sentința nr. 305 din 12 aprilie

2000, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, a fost respinsă, ca

nefondată, acțiunea prin care reclamanții S.V. și S.E. au revendicat, în

temeiul art. 480 și art. 481 C. civ., apartamentul nr. 24, situat în municipiul

Constanța, str. Mircea cel Bătrân, trecut în proprietatea statului prin

Decretul nr. 223/1974.

După un prim ciclu procesual, prin

decizia nr. 4/ C din 16 ianuarie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva sus-menționatei decizii au

declarat recurs reclamanții, încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ.

Recurenții au susținut, în esență,

prin recursul declarat, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că nu a respectat îndrumările cuprinse în

decizia prin care, într-o primă fază procesuală, Curtea Supremă de Justiție,

casând hotărârea curții de apel a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe; că titlul reclamanților este preferabil celui al subdobânditorilor

T.P. și T.C., în condițiile în care statul nu a respectat nici chiar

prevederile Decretului nr. 223/1974, în ceea ce privește obligativitatea

comunicării deciziei administrative prin care imobilul a fost trecut în

proprietatea statului; că a fost eronat interpretată decizia nr. 191 din 25

iunie 2002 a Curții Constituționale, prin care a fost respinsă excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și

că, în privința cumpărătorilor apartamentului nu poate fi reținută nici eroarea

comună, nici buna credință.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu prevederile art.

315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța de

trimitere.

Într-o primă fază procesuală, prin

decizia nr. 1188 din 20 martie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție,

secția civilă, a fost casată decizia nr. 185 din 23 mai 2001 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă și a fost trimisă cauza aceleiași instanțe, pentru

rejudecarea apelului.

Prin considerentele deciziei de

casare s-a statuat că acțiunea fiind formulată pe calea dreptului comun, în

temeiul art. 480 și art. 481 C. civ., în mod greșit a procedat instanța de apel

pronunțându-se în baza Legii nr. 10/2001, care nu era în vigoare la data

introducerii acțiunii.

Este adevărat că, instanța de apel,

rejudecând apelul, a ignorat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

motivându-și parțial soluția pe prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 și pe decizia nr. 191/2002 a Curții Constituționale care vizează acest

text de lege, motivare ce urmează a fi înlăturată în raport de considerentele

deciziei de casare pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.

Această neregulă procedurală nu este

însă de natură a atrage casarea deciziei atacate, cu atât mai mult cu cât,

instanța de trimitere, și-a întemeiat soluția și pe prevederile dreptului

comun, și anume pe prevederile art. 1898 C. proc. civ.

Curtea de apel a făcut o corectă

aplicare a legii și a stabilit temeinic situația de fapt atunci când a reținut

buna credință a subdobânditorilor dreptului de proprietate asupra

apartamentului revendicat de reclamanți.

Acțiunea în revendicare a fost

înregistrată la data de 24 noiembrie 1998, iar pârâții T.P. și C., care ocupau

apartamentul revendicat în calitate de chiriași din anul 1989, îl cumpăraseră,

anterior datei introducerii acțiunii, la data de 3 septembrie 1996, în baza

Legii nr. 112/1995.

Este evident că, pârâții

cumpărători, care ocupaseră apartamentul în calitate de chiriași ai statului,

nu puteau avea nici o îndoială că îl cumpără de la adevăratul proprietar.

Pe de altă parte, prezumția de bună

credință nu a fost răsturnată, în cauză nefăcându-se dovada că, sub

dobânditorilor le-ar fi fost adusă la cunoștință intenția reclamanților de a

revendica apartamentul.

Așa fiind, devine inutilă analizarea

celorlalte critici formulate de recurenți.

În consecință, recursul urmează a fi

respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții S.E. și S.V. împotriva deciziei nr. 4/ C din 16

ianuarie 2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 februarie 2004.