ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1402/2004

Asupra recursului de față. Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința nr. 305 din 12 aprilie 2000, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea prin care reclamanții S.V. și S.E. au revendicat, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ., apartamentul nr. 24, situat în municipiul Constanța, str. Mircea cel Bătrân, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974. După un prim ciclu procesual, prin decizia nr. 4/ C din 16 ianuarie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului. Împotriva sus-menționatei decizii au declarat recurs reclamanții, încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. Recurenții au susținut, în esență, prin recursul declarat, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că nu a respectat îndrumările cuprinse în decizia prin care, într-o primă fază procesuală, Curtea Supremă de Justiție, casând hotărârea curții de apel a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; că titlul reclamanților este preferabil celui al subdobânditorilor T.P. și T.C., în condițiile în care statul nu a respectat nici chiar prevederile Decretului nr. 223/1974, în ceea ce privește obligativitatea comunicării deciziei administrative prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului; că a fost eronat interpretată decizia nr. 191 din 25 iunie 2002 a Curții Constituționale, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și că, în privința cumpărătorilor apartamentului nu poate fi reținută nici eroarea comună, nici buna credință.

Recursul este nefondat. În conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța de trimitere. Într-o primă fază procesuală, prin decizia nr. 1188 din 20 martie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a fost casată decizia nr. 185 din 23 mai 2001 a Curții de Apel Constanța, secția civilă și a fost trimisă cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului. Prin considerentele deciziei de casare s-a statuat că acțiunea fiind formulată pe calea dreptului comun, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ., în mod greșit a procedat instanța de apel pronunțându-se în baza Legii nr. 10/2001, care nu era în vigoare la data introducerii acțiunii.

Este adevărat că, instanța de apel, rejudecând apelul, a ignorat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., motivându-și parțial soluția pe prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și pe decizia nr. 191/2002 a Curții Constituționale care vizează acest text de lege, motivare ce urmează a fi înlăturată în raport de considerentele deciziei de casare pronunțată de Curtea Supremă de Justiție. Această neregulă procedurală nu este însă de natură a atrage casarea deciziei atacate, cu atât mai mult cu cât, instanța de trimitere, și-a întemeiat soluția și pe prevederile dreptului comun, și anume pe prevederile art. 1898 C. proc. civ. Curtea de apel a făcut o corectă aplicare a legii și a stabilit temeinic situația de fapt atunci când a reținut buna credință a subdobânditorilor dreptului de proprietate asupra apartamentului revendicat de reclamanți.

Acțiunea în revendicare a fost înregistrată la data de 24 noiembrie 1998, iar pârâții T.P. și C., care ocupau apartamentul revendicat în calitate de chiriași din anul 1989, îl cumpăraseră, anterior datei introducerii acțiunii, la data de 3 septembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995. Este evident că, pârâții cumpărători, care ocupaseră apartamentul în calitate de chiriași ai statului, nu puteau avea nici o îndoială că îl cumpără de la adevăratul proprietar. Pe de altă parte, prezumția de bună credință nu a fost răsturnată, în cauză nefăcându-se dovada că, sub dobânditorilor le-ar fi fost adusă la cunoștință intenția reclamanților de a revendica apartamentul. Așa fiind, devine inutilă analizarea celorlalte critici formulate de recurenți.

În consecință, recursul urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.E. și S.V. împotriva deciziei nr. 4/ C din 16 ianuarie 2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2004.