ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4891/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4891/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin Sentința nr. 132

din 5 martie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis excepția

invocată de pârâta SC C. SRL și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată

de reclamantele A.D.D. și N.Z.E. în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că reclamantele au solicitat anularea

hotărârii emisă de SC C. SRL, prin care a fost respinsă cererea privind

restituirea în natură a Vilei nr. 27 din stațiunea M., și că cel de-al doilea

capăt de cerere privește anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

anul 1997 între SC M. SA și SC C. SRL, prin care aceasta din urmă a dobândit

imobilul revendicat.

S-a apreciat că cele

două capete de cerere atrag competențe materiale diferite, determinate de

procedurile diferite care le sunt aplicabile, reglementate de legea specială,

respectiv de dreptul comun.

Prin Decizia nr. 08/C

din 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de reclamante împotriva sentinței

sus-menționate, sens în care a reținut că cele două capete de cerere formulate

de reclamante, întemeiate în drept pe art. 24 alin. (1) și, respectiv, art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atrag competențe materiale diferite. Primul

capăt de cerere atrage competența secției civile a tribunalului, iar cel de-al

doilea, care se referă la regimul juridic al actelor de înstrăinare, deși cade

sub incidența Legii nr. 10/2001, atrage aplicarea competenței de drept comun,

care, în primă instanță, aparține judecătoriei.

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs de către reclamante.

Prin Decizia nr. 7582

din 4 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursurile reclamantelor, a casat decizia

recurată, precum și sentința nr. 132 din 5 martie 2002 a Tribunalului Constanța

și a trimis cauza acestei din urmă instanțe pentru rejudecare.

În motivarea

soluției, Înalta Curte a reținut că acțiunea formulată de reclamante în cadrul

procesual oferit de Legea nr. 10/2001 a fost respinsă, în mod nelegal, ca

inadmisibilă, în ce privește cererea de anulare a hotărârii de respingere a

cererii de restituire în natură a imobilului, raportat la prevederile art. 24

din Legea nr. 10/2001.

Atât această cerere,

cât și cea în nulitatea actului de înstrăinare a imobilului litigios sunt de

competența tribunalului, în primă instanță, și aceasta întrucât cererea în

nulitate are un caracter prejudicial, impunându-se în principal și cu

necesitate pentru restituirea imobilului.

În fond după casare,

pricina a fost soluționată de Tribunalul Constanța, secția civilă, prin

Sentința nr. 1097 din 3 octombrie 2008, prin care s-au dispus următoarele:

- respingerea excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei N.Z.E.;

- respingerea cererii conexe formulată de

reclamanta N.Z.E. în contradictoriu cu pârâtele SC C. SRL și SC M. SA, ca

neîntemeiată;

- respingerea, ca nefondată, a cererii în

anularea hotărârii nr. 2164 din 4 iulie 2001, formulată de reclamanta A.D.D.în

contradictoriu cu pârâta SC C. SRL;

- respingerea, ca nefondată, a cererii în anulare

a contractului de vânzare-cumpărare nr. 365 din 17 februarie 1997, formulată de

reclamanta A.D.D. în contradictoriu cu pârâtele SC M. SA și SC C. SRL;

- respingerea, ca nefondată, a cererii de

restituire în natură a imobilului reprezentat de Vila nr. 27 din stațiunea M.,

formulată de reclamanta A.D.D. în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL;

- obligarea reclamantelor la plata

cheltuielilor de judecată către pârâta SC C. SRL, în sumă de 500 RON.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta N.Z.E. are

calitate procesuală activă în cauză, deoarece fiind parte în raportul juridic

izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001, ea are calitatea să atace în justiție

dispoziția prin care i s-a respins notificarea de restituire formulată în baza

legii speciale.

Pe fond, cererea

conexă a reclamantei N.Z.E. este neîntemeiată, deoarece această reclamantă nu

are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr.

10/2001, în condițiile în care a înstrăinat drepturile succesorale de pe urma

autorului, proprietar al imobilului solicitat.

Acțiunea principală a

reclamantei A.D.D. este neîntemeiată, pentru că deși această reclamantă își

legitimează calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii

nr. 10/2001, fiind moștenitoarea defunctului proprietar al imobilului

solicitat, preluat abuziv prin naționalizare, acest imobil nu-i poate fi

restituit în natură. Măsura restituirii în natură nu se poate dispune atâta

timp cât imobilul a intrat legal, prin operațiunea juridică a

vânzării-cumpărării, în proprietatea pârâtei C. SRL, persoană juridică de drept

privat care este un terț total străin de actele anterioare ce au vizat situația

juridică a imobilului, respectiv naționalizarea și transmiterea proprietății

statului la pârâta vânzătoare SC M. SA.

Sentința dată în

rejudecare a fost atacată cu apel de reclamante.

Prin Decizia nr.

132/C din 14 mai 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul reclamantei

N.Z.E. și a admis apelul reclamantei A.D.D., dispunând schimbarea în parte a

sentinței apelate, în sensul că: a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta A.D.D.; a anulat hotărârea nr. 2164/04 iulie 2001 emisă de SC C.

SRL; a obligat pe pârâta SC C. SRL să înainteze notificarea și documentația

aferentă către pârâta SC M. SA; a obligat-o pe pârâta SC M. SA să emită decizie

prin care să acorde reclamantei, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005 pentru imobilul situat în stațiunea M., Vila nr. 27; a menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Soluția Curții de

Apel se sprijină pe următoarele considerente:

Imobilul Vila 27 din

stațiunea M. a fost inclus în patrimoniul SC M. SA în temeiul Legii nr.

15/1990, H.G. nr. 1.041/1990 și Ordinului Ministrului Turismului nr. 154/1991,

care a dispus că fac parte din capitalul SC M. SA, ca unități componente, toate

unitățile de cazare și alimentație publică din stațiunea M..

Este indiscutabil că

imobilul Vila 27, care a aparținut generalului A., a fost preluat abuziv prin

naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, dar această împrejurare,

respectiv preluarea abuzivă, nu determină în mod automat restituirea în natură

a imobilului, ci dă naștere unei vocații fostului proprietar sau moștenitorilor

lui de a obține, prin notificarea formulată în condițiile Legii nr. 10/2001,

măsurile reparatorii prevăzute de această lege, fie restituire în natură, fie

măsuri reparatorii în echivalent.

Prin urmare, pentru

restituirea în natură a bunului și declararea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în legătură cu bunul în litigiu nu este suficient să

se constate că imobilul a fost preluat abuziv, această condiție fiind

suficientă doar pentru stabilirea îndreptățirii notificatorului de a beneficia

de dispozițiile legii speciale de restituire.

Din dispozițiile art.

45 din Legea nr. 10/2001, republicată, a căror incidență a fost corect reținută

de instanța de fond, rezultă că, pentru declararea nulității unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat inclusiv în cadrul procesului de privatizare,

trebuie să se constate, pe lângă respectarea legilor în vigoare la data

înstrăinării, și condiția încheierii cu bună credință a actului de înstrăinare.

În speță, prin

Hotărârea AGA a SC M. SA din 21 decembrie 1996 s-a decis vânzarea prin

licitație a activului Vila 27, în condițiile în care, conform datelor din

dosar, nici o cerere de restituire a imobilului nu era depusă de către reclamante

la unitatea deținătoare și nici o acțiune nu era înregistrată pe rolul

instanțelor în legătură cu imobilul respectiv. Anterior acestei date,

proprietarii nu contestaseră nici valabilitatea preluării imobilului de către

stat. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare între SC M. SA și SC C. SRL

a avut loc la data de 17 februarie 1997, în aceleași condiții anterior

menționate.

Apelantele-reclamante

au afirmat că instanța trebuia să constate nulitatea contractului astfel

încheiat pentru că vânzarea imobilului s-a făcut de către un neproprietar.

Deși este știut

faptul că încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu un neproprietar nu

este susceptibilă să strămute proprietatea către subdobânditor, întrucât nimeni

nu poate transmite mai multe drepturi decât are, totuși dacă subdobânditorul a

acționat cu bună credință, aflându-se la momentul încheierii contractului

într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a

înstrăinătorului, doctrina juridică a înțeles să recunoască faptul că această

eroare în care s-a aflat terțul cumpărător este susceptibilă să creeze un drept

de proprietate în favoarea acestuia, independent de întrunirea oricăror alte

cerințe. Principiul validității aparenței în drept, consacrat în adagiul latin

„

error communis facit jus

”, constă în aceea că subdobânditorul unui bun,

în speță, în accepțiunea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a unui imobil

preluat fără titlu de către stat, care s-a întemeiat cu bună credință pe o

aparență juridică, socotită în mod public ca reprezentând însăși realitatea,

trebuie ocrotit juridicește, neputând fi vătămat prin înlăturarea ca nevalabil

a actului pe care l-a încheiat astfel.

În speță, principiul

error

communis facit jus

este pe deplin aplicabil în condițiile în care

consemnarea imobilului în anexa unui act normativ de naționalizare și apoi

consemnarea lui în patrimoniul vânzătoarei prin ordinele guvernului au putut

crea o situație de fapt aparentă‚ care deși nu corespunde realității, este una

comună, împărtășită public, în sensul că vânzătorul era adevăratul proprietar

al imobilului înstrăinat. În baza acestor acte ale statului, buna credință a

subdobânditorului este bazată pe convingerea sa fermă că cel care i-a transmis

dreptul de proprietate asupra imobilului avea calitatea de proprietar în

momentul încheierii actului juridic de înstrăinare cu titlu oneros, convingere

întărită de faptul că, la data actului de înstrăinare, nici statul, nici

vânzătorul și nici terțul cumpărător nu fuseseră notificați în nici un fel de

către adevărații proprietari în legătură cu intenția lor de a-și revendica

imobilul.

Instanța nu poate

considera, așa cum susțin reclamantele, că Adresa nr. 919 din 23 februarie 1999

prin care SC C. SRL, solicitând Primăriei Municipiului Constanța să-i înstrăineze

terenul, consimte să își asume riscul evicțiunii în eventualitatea apariției

unei cereri de revendicare din partea unui moștenitor, pentru că analiza

valabilității contractului vizează momentul încheierii lui, respectiv 17

februarie 1997, iar adresa invocată privește un moment ulterior încheierii

contractului. Raportat la data emiterii adresei, 23 februarie 1999, nu poate fi

înlăturată prezumția bunei credințe a terțului cumpărător, consacrată prin art.

1.898 C. civ.

Prin urmare,

restituirea în natură a bunului nu poate fi dispusă pentru că imobilul Vila 27

M. a fost înstrăinat unui cumpărător de bună credință, al cărui titlu a fost

consolidat prin respingerea cererii în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare. Înstrăinarea imobilului către un terț cumpărător de bună

credință constituie temeiul respingerii cererii de restituire în natură, iar nu

apărarea pârâtei SC C. SRL în sensul că, prin lucrările de consolidare și

îmbunătățire efectuate, imobilul a devenit unul nou. În aceste condiții,

apărările formulate de reclamantă în apel cu privire la autorizația de

construcție pentru lucrările de îmbunătățiri la imobil nu sunt relevante și nu

pot schimba soluția de respingere a cererii de restituire în natură.

Se constată însă că

tribunalul, deși a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei

A.D.D.și caracterul abuziv al preluării imobilului, nu a dispus asupra

dreptului reclamantei de a primi despăgubiri, în condițiile în care a constatat

că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă.

Potrivit art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea

notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în

care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită. Textul art. 26 instituie o normă cu valoare de principiu

în ceea ce privește aplicarea celorlalte măsuri reparatorii în cazul în care

imobilul este imposibil de restituit în natură și instanța, constatând că, deși

sunt îndeplinite celelalte condiții impuse de Legea nr. 10/2001, nu poate

dispune restituirea în natură a imobilului pentru un motiv prevăzut de lege, nu

poate să nu aplice dispozițiile art. 26, pentru că în acest caz  s-ar deturna

finalitatea urmărită de legiuitor, respectiv repararea abuzurilor săvârșite în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În privința persoanei

care are obligația să propună acordarea măsurilor reparatorii, este de

menționat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate și în cazul în

care imobilele au fost înstrăinate, măsurile reparatorii în echivalent se

propun de către unitatea deținătoare care, în speță, este pârâta SC M. SA.

Această societate a avut în patrimoniu imobilul în litigiu anterior

înstrăinării către SC C. SRL și potrivit pct. 21.1. lit. e) din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, societățile comerciale constituite din inițiativă privată, care au

dobândit astfel de bunuri după înființarea lor, nu sunt entități învestite cu

soluționarea notificărilor.

Din moment ce s-a

demonstrat calitatea de persoană îndreptățită și preluarea abuzivă a

imobilului, reclamanta A.D.D. trebuia să beneficieze, conform normelor legale

sus-menționate, de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de la autorul

său, A.P., astfel că respingerea notificării prin Hotărârea nr. 2164 din 4

iulie 2001 a SC C. SRL apare ca nelegală și se impune a fi anulată. Deoarece SC

C. SRL nu are, potrivit art. 21.1. din Normele metodologice, calitatea de

unitate deținătoare, iar această calitate aparține SC M. SA, în virtutea art.

26 coroborat cu art. 22 alin. (4) din Lege, care dispune că notificarea

înregistrată face dovadă deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice

sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost

adresată altei unități decât cea care deține imobilul, se impune obligarea

pârâtei SC M. SA să emită dispoziție prin care să acorde în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale.

Cât privește persoana

care este îndreptățită la primirea măsurilor reparatorii pentru imobilul care a

aparținut lui A.P., tribunalul a reținut corect că numai reclamanta A.D.D.

justifică această calitate.

Potrivit contractului

de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. 797 din 22

octombrie 1996 la BNP C.T., d-na N.Z.E., în calitate de moștenitoare a

defunctului A.P., a vândut d–nei A.D.D. „toate drepturile succesorale” pe care

le-a dobândit conform certificatului de moștenitor nr. 216 din 18 iulie 1996,

eliberat de BNP M.M., pentru prețul de un milion lei vechi.

Din contractul astfel

încheiat rezultă neîndoielnic intenția vânzătoarei de a înstrăina o

universalitate, respectiv cota parte din activul moștenirii care îi revenea de

pe urma defunctului A.P. și nu numai bunurile mobile trecute în certificat ca

masă succesorală. Vânzarea nu a avut ca obiect drepturi sau bunuri determinate,

expresia folosită în contract „toate drepturile succesorale” fiind edificatoare

pentru calificarea intenției vânzătoarei de a transmite către cumpărătoare cota

parte indiviză din moștenirea care îi revenea de pe urma defunctului A.P..

Dacă vânzătoarea

intenționa transmiterea prin vânzare a dreptului asupra unor bunuri menționate

în certificatul de moștenitor, contractul de vânzare-cumpărare astfel încheiat

trebuia să urmeze regulile generale ale vânzării, cu indicarea bunurilor

înstrăinate. Această individualizare a bunurilor nu a avut loc în contractul

încheiat între cele două reclamante, ceea ce demonstrează intenția vânzătoarei

de a transmite cota sa parte indiviză asupra unei universalități și nu numai

bunuri determinate prin certificatul de moștenitor.

În aceste condiții,

tribunalul a reținut corect lipsa calității reclamantei N.Z.E. de persoană

îndreptățită la restituire, apelul acesteia fiind, pentru motivele arătate,

nefondat.

Împotriva deciziei

Curții de Apel au declarat recurs toate părțile.

I.

Recurenta-reclamantă N.Z.E. a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

reținut în mod eronat că ea nu are calitatea de persoană îndreptățită la

restituirea imobilului litigios, deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 797 din 22 octombrie 1996 ar fi vândut reclamantei A.D.D.

toate drepturile ei succesorale dobândite de la defunctul proprietar, A.P.

Concluzia instanței,

potrivit căreia din contract rezultă neîndoielnic intenția vânzătoarei de a

înstrăina o universalitate, respectiv cota parte din activul moștenirii care îi

revine de pe urma defunctului A.P., iar nu doar bunurile determinate prin

certificatul de moștenitor, este greșită.

Instanța de apel nu a

analizat în mod temeinic mențiunile din certificatul de moștenitor nr. 216 din

18 iulie 1996 și actul de vânzare-cumpărare nr. 797 din 22 octombrie 1996.

Masa succesorală

menționată în certificatul de moștenitor este constituită numai din bunuri

mobile, nu și imobile, astfel că drepturile succesorale transmise se referă

numai la bunuri mobile, intenția părților fiind aceea de a vinde, respectiv

cumpăra bunurile succesorale menționate în certificatul de moștenitor.

Instanța de apel a

încălcat dispozițiile legale în materia interpretării convențiilor, respectiv

art. 977 C. civ.

II.

Recurenta-reclamantă A.D.D. a formulat următoarele critici:

menținut în mod nelegal soluția fondului de respingere a cererii în nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte cu privire la imobilul

litigios.

Contractul trebuia

anulat, întrucât cumpărătoarea a fost de rea-credință la încheierea lui, putând

afla cu minime diligențe că bunul trecuse la stat prin naționalizare, în baza

Decretului nr. 92/1950, deci abuziv.

Lipsa calității de

proprietar a vânzătorului putea fi ușor constatată de către cumpărător prin

verificarea Decretului nr. 92/1950, în a cărui listă-anexă figura imobilul

litigios. În plus, era de notorietate că, după anul 1989, imobilele de natura

celui în litigiu au început să fie revendicate de proprietarii deposedați

abuziv în perioada comunistă.

În aceste condiții,

cumpărătoarea SC C. SRL a avut reprezentarea că imobilul a intrat în

patrimoniul vânzătorului în mod abuziv, și asta cu atât mai mult cu cât a

deținut imobilul cu contract de închiriere, avându-și sediul în el la data

contractării.

În consecință,

prezumția de bună-credință este răsturnată, justificându-se anularea

contractului de vânzare-cumpărare.

înlăturat în mod greșit apărările sale referitoare la autorizația de construire

pentru îmbunătățirile aduse imobilului litigios.

Aceste apărări erau

importante, având în vedere că pârâta SC C. SRL a susținut fie că este vorba

despre un imobil nou, fie că acest imobil nu are nicio legătură cu cel

revendicat, ceea ce, implicit, pune în discuție dreptul la restituirea în

natură.

trebuia să dispună restituirea în natură a imobilului, pentru că numai astfel

se realizează obiectivul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 10/2001,

și anume repararea abuzurilor săvârșite în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Măsura adoptată în

apel, aceea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent sub forma

compensării cu alte bunuri sau servicii ori a propunerii de acordare de

despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, este ineficientă,

pe de o parte pentru că entitatea obligată să propună acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent, respectiv SC M. SA, fie nu va vrea să le acorde, fie

măsurile pe care le va acorda nu vor fi proporționale cu prejudiciul creat ca urmare

a naționalizării abuzive și a vânzării imobilului, fiind de notorietate

lentoarea cu care acționează entitățile obligate de lege la despăgubire.

Pe de altă parte, de

aplicarea dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 nici nu poate fi

vorba, în condițiile în care Fondul Proprietatea nu este și nu va fi funcțional

vreodată.

III. Recurenta-pârâtă

SC C. SRL a formulat următoarele critici:

de apel cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, deși a reținut

că SC C. SRL nu are calitatea de unitatea deținătoare în sensul Legii nr.

10/2001, instanța de apel a dispus o măsură care este în contradicție cu

această statuare, respectiv a schimbat sentința de fond, anulând hotărârea de

respingere a notificării emisă de SC C. SRL și stabilind în sarcina acestei

societăți obligații pe care Legea nr. 10/2001 nu le prevede.

depășit limitele învestirii prin anularea hotărârii emise de SC C. SRL și

stabilirea de obligații în sarcina acestei societăți (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Reclamanta A.D.D. a

supus controlului judecătoresc Hotărârea nr. 2164 din 4 iulie 2001, emisă de SC

C. SRL, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului

Vila nr. 27, pe considerentul că bunul a intrat în proprietatea acestei

societăți în mod legal.

Instanța de fond a

soluționat cauza cu respectarea limitelor investirii sale, astfel cum cererile

au fost formulate și precizate pe parcursul procesului.

Reclamanta a invocat

în apel aspecte noi, depășind limitele învestirii instanței de fond.

Astfel, în apel,

reclamanta a solicitat anularea Hotărârii nr. 2164 din 4 iulie 2001, de

respingere a notificării, cu motivarea că, potrivit legii, unitatea emitentă

este obligată, în temeiul art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite

în compensare bunuri ori servicii ori să propună despăgubiri în condițiile

legii speciale.

O atare cerere era

una nouă față de cele formulate la fond, or potrivit art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare

în judecată și nici nu se pot face cereri noi, instanța de apel urmând a

verifica, conform art. 295 C. proc. civ., stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță.

În consecință,

menținând situația de fapt și aplicarea corectă a legii de către prima instanță

în ce privește pe SC C. SRL și stabilind că, în înțelesul Legii nr. 10/2001, SC

C. SRL nu este unitate deținătoare, Curtea de Apel și-a depășit limitele

învestirii atunci când a schimbat, în parte, sentința primei instanțe, anulând

hotărârea de respingere a notificării și stabilind obligații pentru SC C. SRL,

contrar prevederilor Legii nr. 10/2001.

IV. Recurenta-pârâtă

SC M. SA a formulat următoarele critici:

pronunțată, instanța de apel a acordat reclamantelor mai mult decât au cerut

(art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantele au solicitat anularea dispoziției emise de SC

C. SRL, restituirea în natură a imobilului Vila 27 din stațiunea M. și anularea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC M. SA și SC C. SRL la data

de 17 februarie 1997.

Nici în primul ciclu

procesual și nici în fața instanței de fond după casare, reclamantele nu au

solicitat acordarea de măsuri reparatorii față de imposibilitatea restituirii

în natură a imobilului în litigiu.

Abia prin motivele de

apel, reclamantele au invocat faptul că, deși prin Hotărârea nr. 2164 din 4

iulie 2001 emisă de pârâta SC C. SRL i-a fost respinsă cererea de restituire în

natură a imobilului, aceasta nu i-a propus măsuri reparatorii prin echivalent.

Practic, pin aceste

apărări de fond formulate direct în apel, reclamantele au modificat obiectul

cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc.

civ.

În consecință, prin

admiterea apelului reclamantei A.D.D. și obligarea pârâtei SC M. SA la emiterea

unei decizii în temeiul Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri

către reclamantă, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 294 alin. (1)

C. proc. civ. și a acordat acesteia mai mult decât a cerut prin cererea de

chemare în judecată.

SC M. SA la acordarea de despăgubiri către reclamantă, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

O asemenea obligație

nu putea fi stabilită în sarcina pârâtei SC M. SA, deoarece:

- la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, aceasta nu mai deținea imobilul litigios, pe care îl înstrăinase în

anul 1997 pârâtei SC C. SRL;

- aceasta nu a fost notificată în baza Legii

nr. 10/2001 de către reclamantă, care s-a adresat persoanei juridice

deținătoare a imobilului Vila 27, respectiv SC C. SRL;

- SC C. SRL nu s-a dezis de notificarea

formulată de persoana îndreptățită și a soluționat-o, recunoscând în acest fel

calitatea sa de unitate deținătoare a imobilului în litigiu;

- la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, activul Vila 27 se afla în patrimoniul SC C. SRL;

- despăgubirile sunt acordate de către

instituția publică implicată în procesul de privatizare a SC M. SA.

Chiar dacă atât

instanța de fond, cât și instanța de apel au constatat ca fiind valid

contractul de vânzare-cumpărare perfectat între SC M. SA și SC C. SRL, nu

pârâta SC M. SA acordă despăgubiri, ci, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

instituția care a stabilit procedura de privatizare a acestei societăți

comerciale.

SC M. SA s-a

înființat în temeiul Legii nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării fostei

întreprinderi de Hoteluri și Restaurante M., a H.G. nr. 1041/1990 și O.M.T. nr.

154/1991 și până la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare cu

SC C. SRL, activul Vila 27 din stațiunea M. a făcut parte din capitalul și

patrimoniul său, în temeiul Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 1041/1990 și O.M.T. nr.

154/1991.

La data contractării,

atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au fost de bună credință, imobilul fiind

revendicat ulterior, respectiv în anul 1999, situație față de care contractul

este exceptat de la sancțiunea nulității, conform art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

Restituirea în natură

a imobilului litigios nu se putea dispune, cererea formulată în acest sens

fiind în mod corect respinsă de instanța de fond.

Recurenta-reclamantă

A.D.D. a depus întâmpinare la recursurile părților adverse, solicitând

respingerea acestora ca nefondate.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a motivului de ordine publică

invocat, din oficiu, în ședința publică din 17 septembrie 2010, referitor la

declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al

Legii nr. 247/2005, prin decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie

2008, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la

recursul reclamantei N.Z.E.:

Pentru a stabili că

reclamanta N.Z.E. nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în

sensul Legii nr. 10/2001, instanța de apel a reținut, în mod corect, că aceasta

și-a înstrăinat drepturile succesorale de pe urma defunctului proprietar al

imobilului litigios. În acest sens, a dat contractului de vânzare-cumpărare de

drepturi succesorale, autentificat sub nr. 797 din 22 octombrie 1996,

interpretarea ce rezultă din voința exprimată de părți în clauzele sale,

criticile formulate de recurentă pe acest aspect nefiind întemeiate.

Astfel, în cuprinsul

contractului s-a prevăzut că recurenta vinde nepoatei sale A.D.D. „toate

drepturile succesorale” pe care le-a dobândit de la autorul comun A.P., conform

certificatului de moștenitor nr. 216 din 18 iulie 1996.

Or, conform acestui

certificat de moștenitor, recurenta a dobândit o cotă parte din moștenirea lui

A.P., deci din patrimoniul defunctului, înțeles ca universalitate juridică,

adică totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică care au

aparținut defunctului, iar nu doar niște bunuri individual determinate din

patrimoniul succesoral.

Raportat la

drepturile dobândite de recurentă din moștenirea defunctului A.P., atestate

prin certificatul de moștenitor nr. 216 din 18 iulie 1996, clauza din

contractul autentificat sub nr. 797 din 22 octombrie 1996 privind vânzarea

„tuturor drepturilor succesorale” dobândite de la defunctul A.P., conform

certificatului de moștenitor nr. 216 din 18 iulie 1996, exprimă neîndoielnic

intenția recurentei de a înstrăina tot ceea ce a dobândit pe cale succesorală

de la autorul său, deci o universalitate patrimonială, iar nu doar bunurile

mobile trecute în certificatul de moștenitor ca alcătuind masa succesorală a

defunctului, cum eronat se pretinde în recurs.

Prin urmare, reținând

că transmisiunea operată de recurentă prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 797 din 22 octombrie 1996 a vizat drepturile sale

succesorale de pe urma defunctului A.P., instanța de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 977 C. civ., determinând

înțelesul exact al contractului în funcție de voința reală a părților exprimată

în clauzele contractuale.

Pe cale de

consecință, nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei N.Z.E. apare ca nefondat și

va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Cu privire la

recursul reclamantei A.D.D.:

fondului de respingere a capătului de cerere în constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte cu privire la imobilul

litigios, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, așa încât criticile

formulate în acest sens de recurentă sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele

făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate

fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care

actul a fost încheiat cu bună-credință.

În sensul textului de

lege menționat, pentru a salva actul de înstrăinare de la nulitate,

buna-credință trebuie să existe în persoana cumpărătorului, semnificând

credința acestuia că cel de la care a cumpărat avea toate însușirile cerute de

lege pentru a transmite proprietatea. Dacă la momentul încheierii contractului,

dobânditorul cunoștea sau, cu minime diligențe, putea cunoaște viciile titlului

înstrăinătorului, el nu poate fi considerat de bună-credință și nu poate invoca

în favoarea sa prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, sub acest aspect,

instanța de apel a reținut corect că pârâta-cumpărătoare SC C. SRL a fost de

bună-credință la data cumpărării, în condițiile în care la acel moment titlul

statului nu fusese contestat de cei care ar fi avut interesul să o facă, în

speță recurenta-reclamantă A.D.D.

Faptul că imobilul

supus înstrăinării făcea parte din categoria celor naționalizate și că el putea

fi cunoscut, cu minime diligențe, de către pârâta-cumpărătoare, ca și faptul

că, după 1989, era de notorietate posibilitatea revendicării imobilelor

naționalizate de către foștii proprietari nu constituie argumente în sensul

relei credințe a pârâtei-cumpărătoare, cum eronat se pretinde în recurs.

Cunoașterea de către

terțul cumpărător a faptului naționalizării de către stat a bunului supus

înstrăinării este insuficientă pentru reținerea relei sale credințe la

contractare. O atare împrejurare era, într-adevăr, de natură să trezească un

puternic dubiu asupra calității de proprietar a înstrăinătorului pentru orice

persoană ce urma să cumpere, dar aceasta nu înseamnă că nu era posibilă

niciodată cumpărarea fără risc a unor asemenea bunuri de către terți, ci doar

că aceștia erau obligați să facă verificări și să-și ia în prealabil toate

măsurile de precauție normale, conform cu prudența și diligența, spre a se

convinge că titlul statului nu era contestat de cei de la care imobilul a fost

preluat.

Relevanță în

reprezentarea de către terțul achizitor a nevalabilității titlului

înstrăinătorului avea, deci, nu simpla cunoaștere a preluării prin

naționalizare de către stat a bunului pe care urma să-l cumpere și nici a

posibilității revendicării lui de către foștii proprietari, ci împrejurarea

dacă pentru respectivul bun titlul statului fusese contestat de către

persoanele îndreptățite anterior înstrăinării.

Or, în speță,

instanța de apel a reținut în mod corect că anterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nr. 365 la 17 februarie 1997, recurenta-reclamantă nu a

întreprins nici un demers în sensul contestării titlului statului, adică nu a

formulat acțiune în revendicare potrivit dreptului comun și nici măcar nu a

notificat pe vânzător ori pe cumpărător despre intenția sa de revendicare a

imobilului litigios.

În atare condiții,

orice demersuri ar fi întreprins cumpărătoarea nu ar fi condus la o altă

concluzie decât aceea că titlul statului nu era contestat de vreo altă

persoană.

În absența oricărui

demers al recurentei-reclamante care să exprime intenția acesteia de recuperare

a bunului litigios anterior înstrăinării lui, prezumția de bună-credință ce

operează în favoarea terțului achizitor nu a fost răsturnată, astfel că în

conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 actul de

vânzare-cumpărare atacat este exceptat de la sancțiunea nulității.

susținerilor recurentei, instanța de apel i-a înlăturat în mod corect apărările

vizând lipsa autorizației de construire a pârâtei SC C. SRL pentru

îmbunătățirile aduse imobilului litigios, criticile pe acest aspect fiind

neîntemeiate.

Astfel, instanța de

apel a justificat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului litigios

pe faptul că acesta a fost înstrăinat unui terț de bună-credință, al cărui

titlu s-a consolidat prin respingerea cererii în constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare, iar nu pe faptul că imobilul ar fi devenit unul nou ca

urmare a lucrărilor de consolidare și îmbunătățirilor efectuate de pârâta SC C.

SRL.

În aceste condiții,

apărările reclamantei legate de lipsa unei autorizații de construire a pârâtei

SC C. SRL pentru lucrările efectuate la imobil au fost corect socotite de

instanța de apel ca irelevante pe aspectul restituirii în natură a imobilului,

ele fiind străine de motivul pentru care, în speță, nu s-a dispus această

măsură.

a susținut că, în cauză, trebuia să se dispună restituirea în natură a

imobilului, pentru că numai astfel s-ar realiza obiectivul urmărit de legiuitor

prin adoptarea Legii nr. 10/2001, și anume repararea abuzurilor săvârșite în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Nici aceste critici

nu sunt întemeiate.

Conform art. 1 din

Legea nr. 10/2001, repararea prejudiciilor create prin preluările abuzive

operate de stat în perioada comunistă se realizează în două modalități, și

anume restituire în natură, respectiv în echivalent, atunci când restituirea în

natură nu mai este posibilă în condițiile legii speciale.

În speță, există o

imposibilitate legală de restituire în natură a imobilului litigios, respectiv

înstrăinarea lui valabilă către un terț de bună-credință.

Cât timp s-a respins

cererea în constatarea nulității actului de înstrăinare a imobilului litigios,

în conformitate cu prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, singura

formă de reparație posibilă este aceea în echivalent, iar nu restituirea în

natură.

În aceste condiții,

măsura instanței de apel de obligare a pârâtei SC M. SA să emită decizie de

acordare de măsuri reparatorii în echivalent este conformă dispozițiilor art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora dacă restituirea în natură

nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită

potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată ca, prin

decizie/dispoziție motivată să acorde măsuri reparatorii în echivalent.

Recurenta-reclamantă

nu poate obține restituirea în natură pe motiv că partea obligată la acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de legea specială este posibil să

nu aducă la îndeplinire obligația stabilită în acest sens în sarcina sa,

existând mijloace legale de constrângere pentru executarea unei obligații

stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

Pe de altă parte, ea

nu poate obține restituirea în natură nici pe motiv că Fondul Proprietatea n-ar

funcționa de o manieră care să conducă la despăgubirea sa efectivă.

Faptul că Fondul

Proprietatea nu ar funcționa de o asemenea manieră nu dă dreptul

recurentei-reclamante de a obține de la entitatea învestită, potrivit legii, cu

soluționarea notificării, altă formă de reparație decât aceea prevăzută de lege

raportat la situația concretă a imobilului solicitat.

Asigurarea

funcționării Fondului Proprietatea într-o modalitate care să permită

despăgubiri efective persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv de stat și nerestituite în natură este, conform art.

7 și 8 din Cap. II al Titlului VII al Legii nr. 247/2001, atributul Statului,

reprezentat în justiție prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu este parte

în prezentul dosar, iar verificarea modului în care este eficient fondul

respectiv nu se poate face în absența unei cereri legate de pretinsa lui

nefuncționare, opusă Statului prin Ministerul Finanțelor Publice și formulată

în fața primei instanțe, nu direct în recurs.

În plus, susținerile

recurentei în sensul arătat nu pot fi examinate în procedura Legii nr. 10/2001,

a cărei fază judiciară a fost declanșată prin acțiunea de față, ci într-un alt

cadru procesual, în care să se poată supune dezbaterii problema răspunderii

Statului în cazul nefuncționării organismului în discuție.

Față de

considerentele expuse, urmează a se reține că hotărârea atacată a fost dată cu

aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente din legea specială de

reparație, astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei A.D.D. apare ca

nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

III. Cu privire la

recursul pârâtei SC C. SRL:

motivarea contradictorie a hotărârii din apel nu sunt întemeiate, ceea ce face

inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Contrar susținerilor

recurentei, argumentul instanței de apel în sensul că SC C. SRL nu este unitate

deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 nu vine în contradicție cu măsura

aceleiași instanțe de anulare a hotărârii de respingere a notificării emisă de

pârâta SC C. SRL și de obligare a acestei pârâte la înaintarea notificării și

documentației aferente către pârâta SC M. SA.

Potrivit art. 25 din

Legea nr. 10/2001, asupra notificării de restituire se pronunță unitatea

deținătoare a imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, iar potrivit pct. 21.1. lit. e) din Normele

metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, societățile comerciale constituite din inițiativă privată, care au

dobândit bunuri dintre cele la care se referă Legea nr. 10/2001 după

înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor.

Prin urmare,

societățile comerciale constituite din inițiativă privată, nefiind unități

deținătoare/entități învestite cu soluționarea notificărilor, nu au competența

de a se pronunța pe fondul notificării, singura lor abilitate legală fiind

aceea de a proceda la direcționarea notificării către entitatea învestită,

potrivit legii, cu soluționarea acesteia, după cum rezultă din prevederile pct.

27.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Cum pârâta SC C. SRL,

ca societate comercială constituită din inițiativă privată, nu este unitate

deținătoare/entitate învestită cu soluționarea notificărilor în sensul Legii

nr. 10/2001, ea nu avea competența de a se pronunța pe fondul notificării cu

care a fost sesizată, ci doar de a direcționa notificarea către entitatea

învestită, potrivit legii, cu soluționarea acesteia, astfel că măsurile dispuse

de instanța de apel, în sensul anulării hotărârii de respingere a notificării

emisă de pârâta SC C. SRL și obligării acesteia la înaintarea notificării și

documentației aferente către entitatea învestită, potrivit legii, cu

soluționarea notificării, nu vin în contradicție cu constatarea instanței

privind lipsa calității de unitate deținătoare a pârâtei SC C. SRL, ci sunt

consecințele legale ale unei asemenea constatări.

încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C.

proc. civ. și depășirea limitelor învestirii sunt neîntemeiate, ceea ce

determină inaplicabilitatea în speță a cazurilor de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ.

Astfel, este adevărat

că reclamanta A.D.D. a supus controlului judecătoresc Hotărârea nr. 2164 din 4

iulie 2001 emisă de SC C. SRL, prin care i s-a respins cererea de restituire în

natură a imobilului notificat, sens în care a solicitat anularea acestei

hotărâri și restituirea în natură a imobilului.

Contrar, însă,

susținerilor recurentei, solicitarea făcută de reclamantă prin motivele de

apel, în sensul de a-i fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul ce nu i-a fost restituit în natură și pentru care prin cererea de

chemare în judecată formulată în primă instanță solicitase numai restituirea în

natură, nu echivalează cu o cerere nouă, interzisă în apel de art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., în condițiile în care Legea nr. 10/2001 obligă la acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent atunci când restituirea în natură nu este

posibilă – art. 26 alin. (1).

De altfel, instanța

de apel, schimbând soluția primei instanțe, nici nu a obligat-o pe pârâta SC C.

SRL la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent către persoana

îndreptățită, ci, urmare a constatării lipsei calității acestei pârâte de

unitate deținătoare/entitate învestită cu soluționarea notificării, a anulat

hotărârea pe care a emis-o în soluționarea fondului notificării și a obligat-o

să înainteze notificarea și documentația aferentă către entitatea învestită,

potrivit legii, cu soluționarea notificării.

Procedând în acest

mod, instanța de apel nu a depășit limitele învestirii date de cererea de

chemare în judecată a reclamantei, al cărei prim petit are ca obiect chiar

măsura dispusă de instanță, și anume anularea hotărârii de respingere a

notificării de restituire, emisă de pârâta SC C. SRL sub nr. 2164 din 4 iulie

2001.

Nici prin instituirea

în sarcina pârâtei SC C. SRL a obligației de înaintare a notificării și

documentației aferente către entitatea învestită, potrivit legii, cu

soluționarea notificării, instanța de apel nu a depășit limitele învestirii,

această măsură fiind o consecință implicită în cazul anulării hotărârii emise

în soluționarea fondului notificării de o persoană juridică ce nu este unitate

deținătoare/entitate învestită cu soluționarea notificării în sensul Legii nr.

10/2001,  cum este și cazul pârâtei SC C. SRL.

Față de

considerentele prezentate, recursul pârâtei SC C. SRL apare ca nefondat și va

fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

IV. Cu privire la

recursul pârâtei SC M. SA:

pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate, deoarece

instanța de apel, rejudecând fondul cauzei, nu a acordat reclamantei A.D.D. mai

mult decât a cerut.

Într-adevăr, prin

cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea dispoziției

emise de SC C. SRL și restituirea în natură a imobilului Vila 27 din stațiunea

M., iar nu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acesta.

Solicitarea făcută în

acest sens prin motivele de apel nu reprezintă, însă, o modificare a obiectului

cererii de chemare în judecată sau o cerere nouă, interzise în apel de art. 294

alin. (1) C. proc. civ., cum eronat se pretinde în recurs.

Aceasta deoarece,

formulând o contestație circumscrisă dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, reclamanta a învestit instanța cu cenzurarea hotărârii de

respingere a cererii de restituire în natură a imobilului notificat. Or, în

acest cadru, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea

nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac

exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire

a imobilului în natură impune ca, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție,

nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, în măsura în care

constată că decizia/dispoziția contestată nu corespunde cerințelor legii, să o

anuleze, dispunând ea însăși, în mod direct, acordarea reparației în favoarea

persoanei îndreptățite, în forma prevăzută de lege față de situația concretă a

bunului imobil solicitat – restituire în natură sau prin echivalent.

Cum art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 obligă la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

în cazul imposibilității de restituire în natură, cât timp reclamanta a

formulat o contestație împotriva hotărârii prin care i-a fost respinsă cererea

de restituire în natură a imobilului solicitat, iar în cadrul procedurii

judiciare s-a stabilit calitatea ei de persoană îndreptățită la restituire,

precum și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului solicitat,

instanța avea obligația să dispună asupra reparației în echivalent cuvenită

reclamantei potrivit legii, indiferent de forma concretă a măsurilor

reparatorii solicitate prin cererea de chemare în judecată – restituire în natură

sau prin echivalent.

Rezultă că, prin

schimbarea sentinței fondului, în sensul anulării hotărârii de respingere a

cererii de restituire în natură emisă de pârâta SC C. SRL și obligării

entității învestite, potrivit legii, cu soluționarea notificării, respectiv

pârâta SC M. SA, să emită decizie prin care să acorde reclamantei A.D.D. în

compensare alte bunuri sau servicii ori să facă propunere de acordare de

despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru imobilul

notificat, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, fără a se putea susține că, în felul acesta, ar fi depășit

limitele cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, cerere care a

vizat tocmai obținerea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.

recurentei-pârâte SC M. SA să emită decizie de acordare de măsuri reparatorii

prin echivalent în favoarea reclamantei A.D.D., instanța de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, criticile

formulate în acest sens nefiind întemeiate, cu consecința inaplicabilității

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta pretinde în

mod eronat că obligația de despăgubire nu-i revine ei, ci pârâtei SC C. SRL sau

instituției publice implicate în privatizarea sa.

În ceea ce o privește

pe pârâta SC C. SRL, în patrimoniul căreia imobilul litigios a intrat în anul

1997, prin cumpărare de la recurenta-pârâtă SC M. SA, instanța de apel a

stabilit în mod legal că aceasta nu are obligația de restituire potrivit Legii

nr. 10/2001.

Astfel, prin

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 sunt stabilite categoriile de

persoane juridice care au calitatea de „unitate deținătoare” a imobilului,

cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în sensul acordării de

măsuri reparatorii, respectiv regii autonome, societăți sau companii naționale,

societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizații

cooperatiste sau orice alte persoane juridice de drept public care dețin

imobilul la data intrării în vigoare a legii.

Entitatea notificată

de reclamantă, respectiv pârâta SC C. SRL, nu face parte din categoriile de

persoane juridice prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, fiind o societate

comercială constituită din inițiativă privată. O asemenea societate comercială

nu este entitate învestită cu soluționarea notificării, respectiv unitate

deținătoare obligată la restituire. În acest sens sunt prevederile exprese de

la pct. 21.1. lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei

legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2001, care, în explicitarea art. 21 alin. (1)

din lege, stabilesc faptul că societățile comerciale constituite din inițiativă

privată, care au dobândit, după înființarea lor, bunuri ce intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001, nu sunt entități învestite cu soluționarea

notificării.

Nu are, deci, nicio

relevanță în aprecierea calității pârâtei SC C. SRL de entitate căreia îi

revine obligația de restituire faptul că aceasta deținea imobilul litigios la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 sau că, notificată fiind de

reclamantă cu cererea de restituire a acestui imobil, s-a pronunțat pe fondul

notificării de restituire, cât timp, ca societate comercială constituită din

inițiativă privată, Legea nr. 10/2001 o exclude din categoria persoanelor

juridice obligate la restituire.

Pe de altă parte,

nici instituția publică implicată în privatizarea recurentei-pârâte SC M. SA nu

este entitatea