ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4229/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Tribunalul București prin sentința civilă nr. 4162

din 14 septembrie 1999 a admis în parte acțiunea prin care reclamanta A.P.A.P.S.

a chemat în judecată S.C. I. S.A. pentru obligarea acesteia la plata sumei de

7.421.201 lei dividende pentru anul financiar 1995 și a sumei de 29.893.613 lei

daune moratorii, luând act de plata dividendelor și respingând daunele

moratorii. A fost obligată pârâta la plata sumei de 623.600 lei cheltuieli de

judecată.

După un prim ciclu procesual, în urma admiterii

recursului A.P.A.P.S. de către Curtea Supremă de Justiție (decizia nr. 6337/2000)

și a casării cauzei la instanța de apel, în fond după casare Curtea de Apel

București prin decizia nr. 141 din 18 octombrie 2002, a respins excepția lipsei

competenței materiale a Curții de Apel București a admis apelul declarat de

reclamantă și a schimbat în parte sentința în sensul că a admis în parte

acțiunea privind daunele interese moratorii, obligând-o pe pârâtă la plata

sumei de 8.049.971 lei și la 688.971 lei cheltuieli de judecată corespunzător

sumei la care aceasta a fost obligată.

S-au menținut celelalte dispoziții din sentință.

Cu privire la motivarea respingerii excepției

s-au invocat prevederile art. 3 pct. 2 C. proc. civ., iar pentru admiterea

apelului prevederile art. 43 C. com. care au constituit și temeiul de drept al

acțiunii.

În ceea ce privește însă cuantumul daunelor

interese moratorii s-a considerat că acesta nu poate fi la nivelul dobânzilor

practicate de B.R.D. (cum s-a solicitat), ci calculat potrivit dobânzilor

acordate de organul bancar pentru sumele existente în contul curent, respectiv

dobânda la vedere. Suma reprezentând cheltuielile de judecată, au fost

stabilite proporțional cu valoarea pretențiilor admise.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs

reclamanta A.P.A.P.S. și pârâta S.C. I. S.A.

În recursul reclamantei s-a invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se în esență

că în cauză (pentru daunele interese moratorii) sunt aplicabile dispozițiile

art. 43 C. com. coroborate cu art. 1088 alin. (1) C. civ., în sensul că aceste

daune sau dobânzi au rolul de a repara prejudiciul suferit de creditor, în

speță reclamanta, prin întârzierea executării obligației.

Sub aspectul cuantumului se arată că daunele

privesc intervalul 30 septembrie 1996 - 9 martie 1999, când era în vigoare

Decretul nr. 311/1954, care prevedea dobânda de 6% pe an, prevedere care nu mai

corespundea însă liberalizării prețurilor, iar O.G. nr. 9/2000 nu intrase în

vigoare, astfel că singurul calcul obiectiv era acela corespunzător dobânzilor

B.R.D.

Motivarea instanței de apel pentru acordarea în

parte a daunelor interese moratorii, echivalează în opinia recurentei cu o

obligație de probare a prejudiciului, ceea ce înlătură prezumția de culpă a

debitorului în neexecutarea obligației.

Față de conținutul art. 43 C. com., se consideră

de recurentă că este justificată în drept orice dobândă comercială inclusiv

aceea practicată de B.R.D., unde avea constituite depozite pe termen.

Recursul este nefondat.

În cauză, față de considerentele hotărârii

atacate, și de motivarea recursului nu sunt incidente dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. invocate.

Invocarea în recurs a prevederilor art. 43 C.

com. este corectă, acestea fiind temeiul de drept al pretențiilor, iar instanța

de apel l-a avut în vedere la admiterea acestui capăt de cerere.

Eroarea recurentei constă însă în extinderea acestui

text și la modul de calcul al dobânzilor, ca și atunci când susține că se

coroborează cu art. 1088 C. civ., iar instanța ar fi interpretat greșit natura

juridică a daunelor solicitate și implicit a înlăturat prezumția stabilită de

art. 1088 C. civ.

Dispozițiile art. 43 C. com. (aplicat de

instanță) nu duc la concluzia la care ajunge recurenta, pentru că acest text

reglementează doar efectul datoriilor comerciale lichide și plătibile în bani

(dividende în speță), respectiv dobânda de drept din ziua când devin exigibile.

Cu alte cuvinte, prevederile art. 43 C. com. stabilesc

dreptul recurentei de a pretinde daune interese moratorii, dar nici de cum,

modul de calcul al acestora.

Susținerea recurentei la ceea ce a înțeles

legiuitorul prin referirea la „dobândă de drept” nu se întemeiază nici pe

argumente de logică și nici pe conținutul art. 43 C. com. ci este o

interpretare în afara legii, care nu poate fi primită.

Prezumția existenței prejudiciului, pentru lipsa

de folosință a sumei de bani (art. 1088 C. civ.) nu poate fi absolutizată,

pentru că prin acte normative intervenite în perioada de la scadența plății

dividendelor, se impunea instituțiilor de genul recurentei, să verse

dividendele la bugetul statului sau să deruleze fondurile rezultate din

operațiunile de privatizare prin conturi deschise la trezoreria statului, și nu

la bănci comerciale.

De aceea, în cauza de față, recurenta nu este

îndreptățită la dobânda pretinsă prin acțiune și menținută în recursul scris și

susținut oral, pentru că nu-și poate tezauriza resursele bănești

constituindu-și depozite pe termen, și dealtfel nu s-a făcut nici o dovadă în

sensul susținerilor.

Discuția făcută de recurentă privind lipsa de

eficiență la Decretul nr. 311/1994, care era în vigoare la data nașterii

obligației de plată, ceea ce a condus la neaplicarea lui până la abrogare, nu

are relevanță, pentru că instanța nu a stabilit cuantumul daunelor, în temeiul

acestora, ci a practicii judiciare existentă până la intrarea în vigoare a O.G.

nr. 9/2000, stabilindu-se prin această practică criterii obiective de calcul în

același timp flexibile în comparație cu dobânzile practicate de băncile

comerciale.

În consecință, pentru ca instanța de apel să fi

admis în întregime suma reprezentând daune interese moratorii, așa cum se

solicită de recurentă, aceasta trebuia să dovedească că pe perioada de la data

când obligația de plată a devenit scadentă și până la plata efectivă, avea

deschis cont curent la B.R.D. pentru constituirea de depozite, ceea ce nu s-a

făcut, motiv pentru care se respinge recursul.

În recursul declarat de pârâta S.C. I. S.A. se

invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 2, 4, 9 și 10 C. proc. civ.,

exclusiv cu privire la cheltuieli de judecată la care a fost obligată către

reclamantă, cu motivarea că din moment ce erau aplicabile dispozițiile art. 17

din Legea nr. 146/1997 și reclamanta era scutită de plata taxei de timbru,

depunerea acesteia din eroare de către reclamantă la instanța de fond nu

constituie o culpă procesuală a acesteia, pentru a cădea în pretenții, ci a

reclamantei, care trebuia să facă demersuri pentru a i se restitui chitanța

pentru plata taxei.

Recursul este fondat.

Din verificarea motivării în fapt a recursului

care vizează doar cheltuielile de judecată (așa cum s-a mai arătat) rezultă că

nu au nici o legătură invocarea prevederilor art. 304 pct. 2, 4 și 10 C. proc.

civ., față de obiectul recursului, urmând să fie supuse analizei doar

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 4162/1999, recurenta de acum a

fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 623.600 lei, doar

raportat la primul capăt din acțiune (dividende), cel de al doilea capăt fiind

respins, cât și la faptul că la dosar fond s-a depus recipisa de consemnare a

taxei de timbru.

Deși în cadrul recursului, pârâta se referă și

la această sumă, ea nu mai poate fi atacată cu recursul de față, pentru că

împotriva acestei măsuri dispuse de instanța fondului, pârâta nu a declarat

apel și nici recurs în primul ciclu procesual, astfel că a intrat în puterea

lucrului judecat și nu mai poate forma obiectul recursului de față, care ar fi

exercitat „omisso-medio”.

Ceea ce urmează însă să fie analizate sub aspectul

respectării cerințelor art. 274 C. proc. civ. sunt cheltuielile de judecată

acordate de Curtea de Apel București ca urmare a admiterii apelului

reclamantei, cheltuielile raportate de data aceasta la capătul din acțiune

privind daunele interese moratorii, așa cum se menționează în minuta hotărârii,

în sumă de 688.971 lei.

În apel, aplicându-se corect dispozițiile art. 17

din Legea nr. 146/1997 R, reclamanta apelantă atunci, nu a mai timbrat apelul,

astfel că instanța de apel nu avea ce cheltuieli cu taxa de timbru să rețină ca

fiind dovedite de partea care a câștigat (reclamanta), pentru a face aplicațiunea

art. 274 pct. 1 și 2 C. proc. civ. și a dispune obligarea pârâtei la suma de

688.971 lei.

De aceea cu privire la această sumă recursul

este fondat, urmează să fie admis și modificată decizia în sensul înlăturării

obligării pârâtei la plata sumei de 688.971 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta A.P.A.P.S. București împotriva deciziei nr. 141 din 18 octombrie

2002 a Curții de Apel București, secția comercială, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta S.C. I. S.A.

București împotriva aceleiași decizii, modifică decizia atacată în sensul că

înlătură obligarea pârâtei la plata sumei de 688.971 lei cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 5

noiembrie 2003.