ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4229/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București prin sentința civilă nr. 4162 din 14 septembrie 1999 a admis în parte acțiunea prin care reclamanta A.P.A.P.S. a chemat în judecată S.C. I. S.A. pentru obligarea acesteia la plata sumei de 7.421.201 lei dividende pentru anul financiar 1995 și a sumei de 29.893.613 lei daune moratorii, luând act de plata dividendelor și respingând daunele moratorii. A fost obligată pârâta la plata sumei de 623.600 lei cheltuieli de judecată. După un prim ciclu procesual, în urma admiterii recursului A.P.A.P.S.

de către Curtea Supremă de Justiție (decizia nr. 6337/2000) și a casării cauzei la instanța de apel, în fond după casare Curtea de Apel București prin decizia nr. 141 din 18 octombrie 2002, a respins excepția lipsei competenței materiale a Curții de Apel București a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în parte sentința în sensul că a admis în parte acțiunea privind daunele interese moratorii, obligând-o pe pârâtă la plata sumei de 8.049.971 lei și la 688.971 lei cheltuieli de judecată corespunzător sumei la care aceasta a fost obligată. S-au menținut celelalte dispoziții din sentință. Cu privire la motivarea respingerii excepției s-au invocat prevederile art. 3 pct. 2 C. proc. civ., iar pentru admiterea apelului prevederile art. 43 C. com.

care au constituit și temeiul de drept al acțiunii. În ceea ce privește însă cuantumul daunelor interese moratorii s-a considerat că acesta nu poate fi la nivelul dobânzilor practicate de B.R.D. (cum s-a solicitat), ci calculat potrivit dobânzilor acordate de organul bancar pentru sumele existente în contul curent, respectiv dobânda la vedere. Suma reprezentând cheltuielile de judecată, au fost stabilite proporțional cu valoarea pretențiilor admise. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A.P.A.P.S. și pârâta S.C. I. S.A. În recursul reclamantei s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se în esență că în cauză (pentru daunele interese moratorii) sunt aplicabile dispozițiile art. 43 C. com.

coroborate cu art. 1088 alin. (1) C. civ., în sensul că aceste daune sau dobânzi au rolul de a repara prejudiciul suferit de creditor, în speță reclamanta, prin întârzierea executării obligației. Sub aspectul cuantumului se arată că daunele privesc intervalul 30 septembrie 1996 - 9 martie 1999, când era în vigoare Decretul nr. 311/1954, care prevedea dobânda de 6% pe an, prevedere care nu mai corespundea însă liberalizării prețurilor, iar O.G. nr. 9/2000 nu intrase în vigoare, astfel că singurul calcul obiectiv era acela corespunzător dobânzilor B.R.D. Motivarea instanței de apel pentru acordarea în parte a daunelor interese moratorii, echivalează în opinia recurentei cu o obligație de probare a prejudiciului, ceea ce înlătură prezumția de culpă a debitorului în neexecutarea obligației.

Față de conținutul art. 43 C. com., se consideră de recurentă că este justificată în drept orice dobândă comercială inclusiv aceea practicată de B.R.D., unde avea constituite depozite pe termen. Recursul este nefondat. În cauză, față de considerentele hotărârii atacate, și de motivarea recursului nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate. Invocarea în recurs a prevederilor art. 43 C. com. este corectă, acestea fiind temeiul de drept al pretențiilor, iar instanța de apel l-a avut în vedere la admiterea acestui capăt de cerere. Eroarea recurentei constă însă în extinderea acestui text și la modul de calcul al dobânzilor, ca și atunci când susține că se coroborează cu art. 1088 C. civ., iar instanța ar fi interpretat greșit natura juridică a daunelor solicitate și implicit a înlăturat prezumția stabilită de art. 1088 C. civ.

Dispozițiile art. 43 C. com. (aplicat de instanță) nu duc la concluzia la care ajunge recurenta, pentru că acest text reglementează doar efectul datoriilor comerciale lichide și plătibile în bani (dividende în speță), respectiv dobânda de drept din ziua când devin exigibile. Cu alte cuvinte, prevederile art. 43 C. com. stabilesc dreptul recurentei de a pretinde daune interese moratorii, dar nici de cum, modul de calcul al acestora. Susținerea recurentei la ceea ce a înțeles legiuitorul prin referirea la „dobândă de drept” nu se întemeiază nici pe argumente de logică și nici pe conținutul art. 43 C. com. ci este o interpretare în afara legii, care nu poate fi primită.

Prezumția existenței prejudiciului, pentru lipsa de folosință a sumei de bani (art. 1088 C. civ.) nu poate fi absolutizată, pentru că prin acte normative intervenite în perioada de la scadența plății dividendelor, se impunea instituțiilor de genul recurentei, să verse dividendele la bugetul statului sau să deruleze fondurile rezultate din operațiunile de privatizare prin conturi deschise la trezoreria statului, și nu la bănci comerciale. De aceea, în cauza de față, recurenta nu este îndreptățită la dobânda pretinsă prin acțiune și menținută în recursul scris și susținut oral, pentru că nu-și poate tezauriza resursele bănești constituindu-și depozite pe termen, și dealtfel nu s-a făcut nici o dovadă în sensul susținerilor.

Discuția făcută de recurentă privind lipsa de eficiență la Decretul nr. 311/1994, care era în vigoare la data nașterii obligației de plată, ceea ce a condus la neaplicarea lui până la abrogare, nu are relevanță, pentru că instanța nu a stabilit cuantumul daunelor, în temeiul acestora, ci a practicii judiciare existentă până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 9/2000, stabilindu-se prin această practică criterii obiective de calcul în același timp flexibile în comparație cu dobânzile practicate de băncile comerciale. În consecință, pentru ca instanța de apel să fi admis în întregime suma reprezentând daune interese moratorii, așa cum se solicită de recurentă, aceasta trebuia să dovedească că pe perioada de la data când obligația de plată a devenit scadentă și până la plata efectivă, avea deschis cont curent la B.R.D.

pentru constituirea de depozite, ceea ce nu s-a făcut, motiv pentru care se respinge recursul. În recursul declarat de pârâta S.C. I. S.A. se invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 2, 4, 9 și 10 C. proc. civ., exclusiv cu privire la cheltuieli de judecată la care a fost obligată către reclamantă, cu motivarea că din moment ce erau aplicabile dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 și reclamanta era scutită de plata taxei de timbru, depunerea acesteia din eroare de către reclamantă la instanța de fond nu constituie o culpă procesuală a acesteia, pentru a cădea în pretenții, ci a reclamantei, care trebuia să facă demersuri pentru a i se restitui chitanța pentru plata taxei. Recursul este fondat.

Din verificarea motivării în fapt a recursului care vizează doar cheltuielile de judecată (așa cum s-a mai arătat) rezultă că nu au nici o legătură invocarea prevederilor art. 304 pct. 2, 4 și 10 C. proc. civ., față de obiectul recursului, urmând să fie supuse analizei doar dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin sentința nr. 4162/1999, recurenta de acum a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 623.600 lei, doar raportat la primul capăt din acțiune (dividende), cel de al doilea capăt fiind respins, cât și la faptul că la dosar fond s-a depus recipisa de consemnare a taxei de timbru.

Deși în cadrul recursului, pârâta se referă și la această sumă, ea nu mai poate fi atacată cu recursul de față, pentru că împotriva acestei măsuri dispuse de instanța fondului, pârâta nu a declarat apel și nici recurs în primul ciclu procesual, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate forma obiectul recursului de față, care ar fi exercitat „omisso-medio”. Ceea ce urmează însă să fie analizate sub aspectul respectării cerințelor art. 274 C. proc. civ. sunt cheltuielile de judecată acordate de Curtea de Apel București ca urmare a admiterii apelului reclamantei, cheltuielile raportate de data aceasta la capătul din acțiune privind daunele interese moratorii, așa cum se menționează în minuta hotărârii, în sumă de 688.971 lei.

În apel, aplicându-se corect dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 R, reclamanta apelantă atunci, nu a mai timbrat apelul, astfel că instanța de apel nu avea ce cheltuieli cu taxa de timbru să rețină ca fiind dovedite de partea care a câștigat (reclamanta), pentru a face aplicațiunea art. 274 pct. 1 și 2 C. proc. civ. și a dispune obligarea pârâtei la suma de 688.971 lei. De aceea cu privire la această sumă recursul este fondat, urmează să fie admis și modificată decizia în sensul înlăturării obligării pârâtei la plata sumei de 688.971 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta A.P.A.P.S. București împotriva deciziei nr. 141 din 18 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția comercială, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâta S.C. I. S.A. București împotriva aceleiași decizii, modifică decizia atacată în sensul că înlătură obligarea pârâtei la plata sumei de 688.971 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 5 noiembrie 2003.