ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5544/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Judecătoria Babadag, prin sentința penală nr. 105 din 9 mai 2002, a condamnat pe inculpatul P.N. la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 61 din același cod, a dispus revocarea liberării condiționate privind restul de 707 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 325 din 18 noiembrie 1998 a Judecătoriei Babadag, pe care a contopit-o cu pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca inculpatul să execute în final 2 ani închisoare.

S-a reținut că, în noaptea de 20 martie 2002, inculpatul aflat în stare de ebrietate, a pătruns fără drept, în curtea locuinței părții vătămate C.Șt.

Tribunalul Tulcea, prin decizia penală nr. 204 din 2 iulie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia menționată, a admis recursul declarat de inculpat, a casat hotărârile atacate și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a motivat că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu, întrucât, pe de o parte, inculpatul nu a acționat cu intenția de a viola domiciliul părții vătămate (acesta urmărind să intre în locuința altor persoane pentru a lămuri un diferend mai vechi), iar pe de altă parte, partea vătămată nu a avut timpul necesar pentru a-și exprima consimțământul cu privire la prezența inculpatului în locuința sa.

Împotriva deciziei instanței de recurs a declarat recurs în anulare procurorul general care, în temeiul art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., a criticat hotărârea pentru greșita achitare a inculpatului, considerând că aceasta este consecința unei erori grave de fapt.

Recursul în anulare este întemeiat.

Potrivit art. 192 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de violare de domiciliu pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.

Pe de altă parte, conform alin. (2) al aceluiași articol (anterior modificării sale prin Legea nr. 169/2002) dacă violarea de domiciliu s-a săvârșit în timpul nopții, infracțiunea realizează forma sa agravantă.

În cauză, din probele administrate a rezultat că, în noaptea de 20 martie 2002, în jurul orei 23,00, inculpatul aflat în stare de ebrietate se deplasa spre locuința sa și ajungând pe strada Trandafirilor la nr. 7 a pătruns în curtea părții vătămate, pe poarta care nu era asigurată.

Partea vătămată, auzind zgomot a ieșit din casă, moment în care inculpatul a lovit-o cu pumnul în zona feței, după care s-au agresat reciproc până în momentul în care vecinii alertați, l-au imobilizat pe inculpat.

Audiat în instanță a recunoscut că a pătruns în curtea părții vătămate pe poarta descuiată și a lovit-o primul pe aceasta, dar a susținut că a avut intenția de a se răzbuna pe o familie care locuise anterior acolo, declarație pe baza căreia, instanța de recurs a dispus achitarea acestuia pentru lipsa intenției.

Decizia instanței de recurs este greșită.

Elementul subiectiv al infracțiunii de violare de domiciliu constă în aceea că, cel care pătrunde fără drept în domiciliul altei persoane este conștient că o face fără consimțământul acesteia și prevede rezultatul a cărui producere o urmărește.

În speță, lipsa consimțământului părții vătămate rezultă și din împrejurarea că, în momentul în care l-a descoperit pe inculpat în curtea sa a opus rezistență și a alertat vecinii.

Rezultă așadar că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, achitarea sa de către instanța de recurs pe baza apărării singulare a inculpatului și nesusținută de vreo altă probă administrată în cauză fiind greșită.

Așa fiind, Curtea va admite recursul în anulare, va casa decizia instanței de recurs și va menține hotărârea instanței de fond și de apel care au stabilit o situație de fapt corectă, reținând vinovăția inculpatului, căruia i-au aplicat o pedeapsă just individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție împotriva deciziei penale nr. 556/ P din 17 septembrie 2002 a Curții de Apel Constanța, privind pe intimatul inculpat P.N.

Casează decizia penală atacată.

Menține sentința penală nr. 105 din 9 mai 2002 a Judecătoriei Babadag, confirmată de Tribunalul Tulcea, prin decizia penală nr. 204 din 2 iulie 2002.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 noiembrie 2003.