ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3395/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 206 din 23 aprilie

2001 a Tribunalului Olt, secția comercială și de contencios administrativ, s-a

admis acțiunea formulată de reclamanta SC B.T. SRL, cu sediul în Slatina și

pârâta C.C.V., județul Olt, a fost obligată la plata sumei de 17.207.050 lei,

reprezentând preț marfă și la 261.547.160 lei penalități de întârziere, plus 15.471.564

lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Craiova, secția

comercială, prin decizia nr. 989 din 30 octombrie 2001, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de pârâtă împotriva sentința tribunalului.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că pârâta a comandat și a primit marfa din litigiu, pe care a achitat-o parțial,

rămânând un rest de preț, de 17.207.050 lei, pentru care datorează și

penalități de întârziere, în cuantum de 261.547.160 lei. Că, deși marfa nu a

fost transportată cu mijloacele proprii ale cumpărătorului, acesta a primit-o

fără obiecțiuni.

Împotriva acestei decizii, pârâta C.C.V.

a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că este nelegală

și netemeinică.

A arătat recurenta că instanțele au

ignorat apărarea acesteia privind nulitatea absolută a contractului, deoarece

îi lipsește un element esențial prevăzut de lege, și anume, obiectul. Că, la

art. 1 din contract, s-a menționat faptul că vânzătorul se obligă să vândă

cumpărătorului îmbrăcăminte și încălțăminte solicitată, însă, de acesta, deci,

obiectul vânzării era lăsat la aprecierea cumpărătorului.

S-a susținut că facturile nu poartă

ștampila societății reclamante, iar contractului îi lipsește un element absolut

obligatoriu prețul, care nu a fost determinat de convenția părților.

Examinând recursul declarat de

pârâtă prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că este fondat.

Clauza penală este o convenție

accesorie, prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului

suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau

necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Deci, aceasta reprezintă o sancțiune

contractuală, ce presupune răspunderea debitorului vinovat de neexecutarea

obligației asumate.

În speță, însă, în raport cu clauzele

contractuale și probele administrate, nu rezultă că pârâta-recurentă nu și-a

îndeplinit în mod corespunzător obligațiile prevăzute în convenție.

Astfel, părțile au stipulat la art.

1 din contract că vânzătorul se obligă să vândă cumpărătorului îmbrăcămintea

(încălțămintea) second hand solicitată de acesta.

Din cuprinsul acestei clauze rezultă

că reclamanta, în calitate de vânzătoare, nu putea livra cantitatea de marfă

decât în baza unei comenzi făcute de pârâtă în calitatea sa de cumpărător.

Or, reclamanta-intimată este cea

care nu a respectat prevederile contractuale și a adus pârâtei-recurente o

cantitate de marfă care nu a fost comandată de aceasta din urmă, potrivit convenției

părților.

Pe de altă parte, la Capitolul IV,

intitulat „Obligațiile vânzătorului” – art. 5 lit. b) - s-a menționat că pârâta

preia întreaga cantitate de marfă prevăzută la art. 1 cu mijloacele proprii de

la furnizor.

Mai mult, la art. 1 din contract, nu

este prevăzută cantitatea ce urma să fie vândută, ci doar generic, obiectul

contractului constând în vânzare de îmbrăcăminte și încălțăminte second hand.

Este adevărat că părțile au stipulat,

la art. 6 din contract, că în situația în care cumpărătorul nu va respecta contractul,

în sensul că nu va plăti marfa facturată la termenele prevăzute la art. 3,

acesta se obligă să plătească drept despăgubiri penalități de 2% zi de

întârziere din valoarea facturii.

Cum reclamanta, cu probele

administrate, nu a dovedit că pârâta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile

prevăzute în contract, aceasta din urmă nu poate fi sancționată cu aplicarea clauzei

penale prevăzută la art. 6 din contract.

Faptul că pârâta a primit marfa fără

obiecțiuni și, deci, avea obligația să o achite la termenul prevăzut în

contract, nu o îndreptățește pe reclamantă să pretindă penalități de întârziere,

cât timp aceasta este cea care nu a respectat obligațiile asumate prin contract

referitoare la lansarea comenzii de către pârâtă și transportarea mărfii cu

mijloacele acesteia, cu atât mai mult, cu cât, în contract, nu s-a prevăzut

cantitatea de marfă ce formează obiectul acestuia.

Pe de altă parte, reclamanta a făcut

un calcul global al penalităților, pentru toate cele patru facturi ce formează

obiectul litigiului și nu pentru fiecare factură în parte, așa cum părțile au

stabilit la art. 6 din contract.

Pentru toate aceste considerente,

urmează ca, potrivit art. 312 alin. (2) C. proc. civ., să se admită recursul

declarat de pârâtă împotriva deciziei instanței de apel, ce se va modifica, în

sensul că se va admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței

tribunalului, ce se va schimba în parte, în sensul că se va înlătura obligarea

pârâtei la plata sumei de 261.547.160 lei penalități de întârziere.

Se vor menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C.C.V.

împotriva deciziei nr. 989 din 30 octombrie 2001 a Curții de Apel Craiova,

secția comercială, și modifică decizia atacată.

Admite apelul declarat de pârâtă împotriva

sentinței nr. 206 din 23 aprilie 2001 a Tribunalului Olt, pe care o schimbă în

parte, în sensul că înlătură obligarea pârâtei la plata sumei de 261.547.160

lei penalități de întârziere.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 9 iulie 2003.