ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5944/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 19 noiembrie 2002, reclamanții B.V., ș.a., au chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Alba, solicitând obligarea pârâților la plata sumelor ce reprezintă diferența de salariu pentru perioada mai – octombrie 2000, raportat la valoarea de referință sectorială aplicabilă de 1.140.800 lei stabilită prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului de inflație, precum și pentru perioada ianuarie 2002 – noiembrie 2002, raportat la valoarea de referință sectorială de 1.515.280 lei, stabilită prin O.G. nr. 83/2000 coroborate cu dispozițiile O.U.G. nr. 187/2001 și având în vedere prevederile Legii nr. 743/2001.

Tribunalul Alba a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, precum și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pentru ca, în situația admiterii acțiunii reclamanților, să fie obligat să plătească sumele solicitate de aceștia, având în vedere că la elaborarea proiectului de rectificare bugetară pe anul 2002, cât și în proiectul de buget pe anul 2003 s-au solicitat fondurile suplimentare necesare aplicării dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 83/2000, referitoare la aplicarea valorii de referință sectorială, însă Ministerul Finanțelor Publice nu a alocat sumele solicitate. Prin sentința civilă nr. 1147 din 19 decembrie 2002, Tribunalul Alba a admis acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Prin urmare, pârâții au fost obligați la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea greșită a valorii de referință sectorială pe perioada iulie – octombrie 2000 și pe perioada ianuarie – noiembrie 2002, reactualizate, cu aplicarea coeficientului de inflație. De asemenea, pârâții au fost obligați, ca pe viitor, începând cu data de 1 decembrie 2002, să recalculeze și să plătească în conformitate cu art. 1 1 alin. (3) din Legea nr. 50/1996, respectiv luând în calcul valoarea de referință sectorială de 1.515.280 lei, indemnizația de magistrat și celelalte drepturi care se determină în raport de venitul salarial, pentru fiecare reclamant în parte.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța a reținut că salarizarea magistraților și a personalului auxiliar se face pe baza prevederilor Legii nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare, luându-se ca bază de calcul valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare de referință sectorială a fost stabilită prin Legea nr. 76/2000, începând cu luna mai 2000, la suma de 1.140.800 lei. Aceeași motivare a stat și la baza admiterii capătului 3 de cerere, respectiv acordarea diferențelor salariale cuvenite perioadei ianuarie – noiembrie 2002, raportat la o valoare de referință sectorială de 1.515.280 lei.

Conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cu motivarea că acesta coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Ministerul Justiției și chematul în garanție Ministerului Finanțelor Publice. Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia nr. 1013 din 21 aprilie 2003, a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Justiției și a admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, modificând sentința recurată, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție și înlăturării obligațiilor stabilite prin sentință în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Cu privire la recursul Ministerului Justiției, Curtea de Apel a reținut în motivarea deciziei că dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 se aplică în întregime reclamanților, prin alin. (5) din acest act normativ nefiind exceptați și că, prevederile art. II, teza I din O.G. nr. 83/2000 nu conferă un caracter supletiv normelor ce reglementează în conținutul ordonanței indemnizațiile magistraților și personalului auxiliar. Referitor la recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, Curtea l-a admis, cu motivarea că, în domeniul litigiilor de muncă, cererea de chemare în garanție este inadmisibilă, deoarece dreptul muncii are un caracter specific atât în ce privește normele de drept substanțial, cât și în privința normelor procedurale, iar raporturile dintre pârâtă și chemata în garanție nu sunt raporturi de dreptul muncii, pentru a putea fi soluționate pe această cale.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței nr. 1147 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Alba și a deciziei nr. 1013 din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel Alba-Iulia, considerând că au fost pronunțate, în parte, cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, impunându-se casarea în parte a hotărârilor criticate și, pe fond, respingerea acțiunii, precum și a cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului în anulare se arată că aplicabile în cauză erau Legea nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea acestei legi, și nu actele normative invocate în considerentele hotărârilor criticate.

Se mai susține că dispozițiile art. 1 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuiau coroborate cu dispozițiile art. II, teza I din același act normativ potrivit cărora “prevederile ordonanței se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”. De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada mai – octombrie 2000. Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor urma: Salarizarea personalului din organele autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996.

Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizației pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială. În vederea corelării celor două acte normative, ținând seama de statutul Justiției de putere în stat, alături de puterea legislativă și cea executivă, s-a adoptat O.G.

nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999. Prin Legea nr. 76 din 4 mai 2000 privind bugetul de stat pe anul 2000 au fost modificate valoarea de referință universală și indicatorii de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr. 154/1998, în sensul că începând cu luna mai a anului 2000, valoarea de referință sectorială s-a stabilit la 1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele. De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existența, reglementată de lege, a principiului egalității valorii de referință consacrat expres de O.G.

nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996. Se arată însă că, în virtutea art. IX din O.G. nr. 83/2000 aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituțiile la care se referă art. II. Referitor la această susținere, Curtea constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.(text în prezent abrogat). Ceea ce trebuie reținut din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități ale unui stat de drept: autoritatea legislativă, autoritatea executivă și autoritatea judecătorească.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna mai a aceluiași an, a stabilit și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel încât de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească potrivit noilor valori drepturile salariale. Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar în nici un caz negarea existenței acestora. Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârile criticate au fost pronunțate cu respectarea legii, impunându-se astfel respingerea ca nefondat a recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 1147 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Alba și a deciziei nr. 1013 din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2004.