ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5422/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 7052 din 16 octombrie 2002 la Tribunalul Alba Iulia, reclamanții V.L., ș.a., au chemat în judecată pârâții Ministerul Public, reprezentat prin Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și au solicitat ca prin hotărâre judecătorească: - pârâtul de ordin 2 să fie obligat la recalcularea drepturilor salariale lunare ale reclamanților, individual, cu începere de la 1 ianuarie 2002 până la zi, luând ca bază de calcul valoarea de referință sectorială de 1.515.280 lei, cu influențele rezultate prin aplicarea prevederilor O.U.G.

nr. 187/2001 și H.G. nr. 403/2001; - să fie obligat pârâtul de ordin 1 să pună la dispoziție fondurile necesare plății integrale a salariilor recalculate, precum și indexate cu coeficientul de inflație corespunzător fiecărei luni, până la data executării hotărârii, iar pe pârâtul de ordin 2, să plătească de îndată diferențele salariale astfel calculate și indexate; - să fie obligați pârâții ca pe viitor, după rămânerea definitivă a hotărârii, să plătească drepturile salariale, luând în calcul valoarea de referință sectorială precizată anterior, cu observarea actelor normative succesive în materia salarizării magistraților; - să fie obligați pârâții să recalculeze și să plătească diferențele de salarii și pe perioada mai-octombrie (inclusiv) 2000, luând ca bază de calcul valoarea de referință sectorială incidentă la acea dată, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 134/1999 și respectiv art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 în cuantum de 1.140.800 lei. Ulterior reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că solicită diferența de salariu aferentă perioadei 1 ianuarie-21 decembrie 2000. În motivarea acțiunii s-a arătat că, în fapt, la recalcularea salariilor reclamanților nu s-a avut în vedere valoarea de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, conform prevederilor art. 1 1 din O.G. nr. 83/2000. Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții I.P. și D.P. împotriva acelorași pârâți s-au solicitat pretenții identice cu cele cerute de reclamanți, invocându-se aceleași motive.

Pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba au chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca în cazul admiterii acțiunii promovată de reclamanți să fie obligat la restituirea sumelor ce reprezintă drepturi salariale, avându-se în vedere valoarea de referință sectorială majorată, cu aplicarea coeficientului de inflație până la data executării hotărârii, precum și obligarea la asigurarea fondurilor necesare privind cheltuielile de personal pentru plata indemnizațiilor în viitor. Prin sentința civilă nr. 1128 din 13 decembrie 2002 Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea reclamanților și cererea de intervenție în interes propriu a intervenienților I.P.

și D.P. împotriva pârâților Ministerul Public reprezentat prin Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și în consecință: A fost obligat chematul în garanție să vireze pârâtului de ordin 1, care la rândul său să vireze pârâtului de ordin 2, iar acesta din urmă să facă plata efectivă către reclamanți a sumelor cuvenite cu titlu de diferențe salariale rezultând din aplicarea unei greșite valori de referință sectorială ca bază de calcul a indemnizației și a celorlalte drepturi care se determină în raport cu venitul salarial, pe perioada mai-octombrie 2000 de 685.872 lei, în loc de 1.140.800 lei cum era corect, pe perioada ianuarie-octombrie 2002, de 1.140.800 lei în loc de 1.515.280 lei, cum era corect precum și a despăgubirii neimpozabile, reprezentând recalcularea la zi a acestor sume cu indicele de inflație, calculate în prezent după cum urmează: - către V.L.

- suma de 124.655.860 lei; - către I.N. - suma de 136.241.817 lei; - către C.H. – suma de 152.337.078 lei; - către M.N. – suma de 167.907.800 lei; - către E.S. – suma de 165.691.812 lei; - către G.F. – suma de 152.458.095 lei; - către I.B. – suma de 14.959.100 lei; - către E.D. – suma de 140.742.579 lei; - către C.M.C. – suma de 131.371.437 lei; - către C.V. – suma de 77.035.561 lei; - către I.M. – suma de 63.262.953 lei; - către F.A. – suma de 18.871.422 lei; - către A.M. – suma de 43.350.075 lei; - către C.M. – suma de 11.593.305 lei; - către B.C. – suma de 39.807.529 lei; - către C.B. – suma de 25.332.153 lei; - către B.M. – suma de 31.437.001 lei; - către C.D. – suma de 32.910.529 lei; - către P.I.

– suma de 141.301.334 lei; - către P.D. – suma de 23.453.406 lei; - către L.A. – suma de 79.810.122 lei, aferente perioadei ianuarie-octombrie 2002, iar pentru perioada mai-octombrie 2000, pentru acest reclamant obligă pârâtul de ordin 1 să recalculeze salariile și să stabilească drepturile salariale conform dispozițiilor de mai sus și să efectueze plata acestora după virarea sumei în contul său de către chematul în garanție. A fost respinsă acțiunea privind drepturile salariale pe perioada noiembrie-decembrie 2000 și ianuarie-aprilie 2000. Pârâții au fost obligați ca pe viitor, începând cu data de 1 noiembrie 2002 să recalculeze și să plătească, potrivit art. 1 1 alin. (3) din Legea nr. 50/1996, respectiv, luând ca bază de calcul valoarea de referință sectorială de 1.515.280 lei, indemnizația de magistrat și celelalte drepturi care se determină în raport cu venitul salarial pentru fiecare reclamant în parte.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții P.M. și C.A. S-a reținut de către instanță că salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996 cu modificările și completările ulterioare și că începând din luna septembrie 1999 conform O.U.G. nr. 134/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite. S-a mai reținut că după luna mai 2000, când a fost publicată Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, valoarea de referință sectorială era suma de 1.140.800 lei, iar nu suma de 685.872 lei, greșit utilizată de pârâți la calculul și plata salariului reclamanților.

De asemenea, s-a avut în vedere că aplicarea acestei valori sectoriale a fost suspendată prin art. 3 din Legea nr. 216/2001 pentru anul 2001, motiv pentru care s-a reținut că va fi avută în vedere la stabilirea indemnizațiilor pentru anul 2002, deoarece pentru această perioadă nu au fost prevăzute excepții pentru aplicarea valorii de referință sectorială stabilită prin art. 13 din lege. În privința reclamantului L.A. s-a reținut că a funcționat ca procuror la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție în perioada mai-octombrie 2000, împrejurare față de care pentru această perioadă respectivul pârât este cel care trebuie să fie obligat la recalcularea și stabilirea drepturilor salariale necesare efectuării plății, după ce în contul său se va vira suma de către chematul în garanție.

În ceea ce privește acțiunea reclamanților P.M. și C.A. s-a avut în vedere că pretențiile lor au fost satisfăcute prin sentința civilă nr. 1068/2002 a Tribunalului Alba, impunând respingerea acesteia. Hotărârea instanței de fond a fost criticată prin recursurile declarate de pârâtul Ministerul Public, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții A.M., B.C., C.B., B.M., C.D. Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 1308 din 2 iunie 2003 a admis recursurile declarate de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Alba, de reclamanții A.M., B.C., C.B., B.M., C.D., C.M. și P.D.

și de pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, iar în consecință a casat în parte sentința recurată în ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, perioada și câtimea drepturilor salariale cuvenite recurenților-reclamanți și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.A. și rejudecând cauza în fond, în aceste limite: A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și s-au înlăturat obligațiile stabilite prin sentință în sarcina chematului în garanție. S-au stabilit pe lângă drepturile salariale dispuse prin sentință în favoarea recurentelor-reclamante, pe perioada ianuarie-octombrie 2002 și drepturile salariale aferente perioadei mai-octombrie 2000, reactualizate la zi, după cum urmează: - A.M.

– 25.810.776 lei; - B.C. – 23.594.158 lei; - C.B. – 14.462.089 lei; - B.M. – 23.943.212 lei; - C.D. – 17.830.061 lei. Au fost obligați pârâții să plătească reclamantelor-recurente de mai sus, respectivele sume. A fost respinsă acțiunea reclamantei C.M. împotriva pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Recursurile declarate de reclamanta C.M. și intervenienta P.D. au fost respinse. Pentru a pronunța această hotărâre, răspunzând la motivele de recurs instanța a reținut următoarele: Prin O.G. nr. 83/2000, de modificare și completare a Legii nr. 50/1996 s-a prevăzut că indemnizațiile pentru magistrați și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică.

Dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 se aplică în întregime reclamanților, prin alin. (5) din text, nefiind exceptați, ci fiind personal auxiliar ce ocupă funcții de demnitate publică, prevăzute expres în Anexa 1 teza I. Potrivit dispozițiilor art. 11 teza I din O.G. nr. 83/2000, prevederile ordonanței se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare. Această dispoziție a ordonanței nu conferă un caracter supletiv normelor ce reglementează în conținutul ei indemnizațiile magistraților și personalului auxiliar. Dimpotrivă, din chiar conținutul art. II rezultă că în temeiul ordonanței se impune suplimentarea corespunzătoare a bugetelor ministerelor.

Legea bugetului nu poate eluda dispozițiile legilor speciale, iar pârâtul Ministerul Public avea obligația de a asigura o documentare corectă a capitolului „Cheltuieli de personal”. S-a reținut că nu s-au încălcat de către instanța de fond nici dispozițiile O.G. nr. 45/2002. Potrivit art. 5 din ordonanță, nu pot fi acordate creșteri salariale peste nivelul salariilor plătite în luna decembrie a anului 2001, altele decât cele prevăzute în O.U.G. nr. 187/2001. În mod corect, s-a reținut că aceste dispoziții nu sunt incidente în speță, deoarece reclamanții nu au solicitat să le fie acordate în anul 2002 creșteri salariale suplimentare, drepturile bănești ale acestora fiind stabilite încă din anul 2000 prin O.G.

nr. 83/2000. Criticile chematei în garanție care privesc modul de soluționare a fondului cauzei principale s-au reținut ca nefondate pentru aceleași considerente expuse în analizarea recursului pârâtului. În privința criticilor referitoare la admisibilitatea cererii de chemare în garanție, în materia litigiilor de muncă s-a reținut că sunt întemeiate. În acest sens s-a evidențiat că în domeniul litigiilor de muncă, cererea de chemare în garanție este inadmisibilă, deoarece normele de dreptul muncii au caracter specific privind normele de drept substanțial, cât și în privința normelor procedurale, iar raporturile dintre pârât și chematul în garanție nu sunt raporturi de dreptul muncii, pentru a putea fi soluționate pe această cale.

Față de recursul reclamanților s-a reținut că au fost calculate eronat diferențele salariale cuvenite numai privind pe A.M., B.C., C.B., B.M. și C.D. nu și în privința recurentelor C.M., P.D. În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Se susține că instanțele au făcut „o apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a actului juridic”, arătând că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă de Legea nr. 50/1996 și O.G.

nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri judecătorești. Totodată se susține că dispozițiile art. 1 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1, potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”. De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000. Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente: În primul rând, este de reținut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 pct. 2 teza 1 C. proc.

civ., respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond”. În motivarea recursului în anulare există numai două susțineri neargumentate. Astfel, în legătură cu prima susținere, respectiv că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de soluționare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătorești criticate.

Nu se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de ce s-au ignorat regulile de interpretare logică și sistematică a actelor normative. Este de reținut că, în conformitate cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare esențială a legii. Prin sintagma „încălcarea esențială a legii” este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale, ci numai aceea de ordine publică. Cea de-a doua susținere din recursul în anulare nu este dezvoltată și argumentată, reproducându-se numai dispozițiile art. I teza 1 din O.G. nr. 83/2000 și arătându-se în esență că, aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului.

În consecință, nici această critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii. Distinct de considerentele mai înainte arătate, urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie, aplicabile în cauză, având în vedere corelarea dintre ele. În acest sens este de reținut că salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998. Prin Legea nr. 154/1998 privind salarizarea în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorității judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituționale, corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești.

Conform art. 1 din această ordonanță, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință salarială a devenit 1.140.800 lei, cum în mod corect au reținut cele două instanțe. De reținut că salarizarea magistraților era reglementată printr-o lege specială (Legea nr. 50/1996), care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1999 din care s-a preluat doar noțiunea de valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată, Legea nr. 50/1996 era depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii. Ceea ce este de reținut din evoluția legislației în materie de salarizare mai înainte arătată este voința legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități fundamentale ale statului de drept: legislativă, judecătorească și executivă. Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76/2000 a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil astfel încât, de la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine – cum a și făcut-o, de altfel cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenței acestora. De altfel, în speță este vorba de bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care în art. 12 alin. (1), (2) și (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim de posturi avizate. În orice caz, lipsa resurselor financiare invocată nu poate constitui un impediment în acordarea indemnizațiilor legale cuvenite magistraților și personalului instanțelor judecătorești, întrucât aceștia nu au nici o culpă pentru lipsa acestor resurse.

Față de toate considerentele de mai sus, urmează a respinge recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 1308 din 2 iunie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia și a sentinței civile nr. 1128 din 13 decembrie 2002 a Tribunalului Alba, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2004.