ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5422/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5422/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 7052

din 16 octombrie 2002 la Tribunalul Alba Iulia, reclamanții V.L., ș.a., au

chemat în judecată pârâții Ministerul Public, reprezentat prin Parchetul de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și au

solicitat ca prin hotărâre judecătorească:

- pârâtul de ordin 2 să fie obligat

la recalcularea drepturilor salariale lunare ale reclamanților, individual, cu

începere de la 1 ianuarie 2002 până la zi, luând ca bază de calcul valoarea de

referință sectorială de 1.515.280 lei, cu influențele rezultate prin aplicarea

prevederilor O.U.G. nr. 187/2001 și H.G. nr. 403/2001;

- să fie obligat pârâtul de ordin 1

să pună la dispoziție fondurile necesare plății integrale a salariilor recalculate,

precum și indexate cu coeficientul de inflație corespunzător fiecărei luni,

până la data executării hotărârii, iar pe pârâtul de ordin 2, să plătească de

îndată diferențele salariale astfel calculate și indexate;

- să fie obligați pârâții ca pe viitor,

după rămânerea definitivă a hotărârii, să plătească drepturile salariale, luând

în calcul valoarea de referință sectorială precizată anterior, cu observarea

actelor normative succesive în materia salarizării magistraților;

- să fie obligați pârâții să

recalculeze și să plătească diferențele de salarii și pe perioada mai-octombrie

(inclusiv) 2000, luând ca bază de calcul valoarea de referință sectorială

incidentă la acea dată, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 134/1999

și respectiv art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 în cuantum de 1.140.800

lei.

Ulterior reclamanții și-au precizat

acțiunea, în sensul că solicită diferența de salariu aferentă perioadei 1

ianuarie-21 decembrie 2000.

În motivarea acțiunii s-a arătat că,

în fapt, la recalcularea salariilor reclamanților nu s-a avut în vedere

valoarea de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică numite

din cadrul autorităților legislativă și executivă, conform prevederilor art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000.

Prin cererea de intervenție în

interes propriu formulată de intervenienții I.P. și D.P. împotriva acelorași

pârâți s-au solicitat pretenții identice cu cele cerute de reclamanți,

invocându-se aceleași motive.

Pârâții Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba

au chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca în cazul

admiterii acțiunii promovată de reclamanți să fie obligat la restituirea

sumelor ce reprezintă drepturi salariale, avându-se în vedere valoarea de

referință sectorială majorată, cu aplicarea coeficientului de inflație până la

data executării hotărârii, precum și obligarea la asigurarea fondurilor

necesare privind cheltuielile de personal pentru plata indemnizațiilor în

viitor.

Prin sentința civilă nr. 1128 din 13

decembrie 2002 Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea reclamanților și

cererea de intervenție în interes propriu a intervenienților I.P. și D.P. împotriva

pârâților Ministerul Public reprezentat prin Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.

A admis cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și în consecință:

A fost obligat chematul în garanție

să vireze pârâtului de ordin 1, care la rândul său să vireze pârâtului de ordin

2, iar acesta din urmă să facă plata efectivă către reclamanți a sumelor

cuvenite cu titlu de diferențe salariale rezultând din aplicarea unei greșite

valori de referință sectorială ca bază de calcul a indemnizației și a

celorlalte drepturi care se determină în raport cu venitul salarial, pe

perioada mai-octombrie 2000 de 685.872 lei, în loc de 1.140.800 lei cum era

corect, pe perioada ianuarie-octombrie 2002, de 1.140.800 lei în loc de

1.515.280 lei, cum era corect precum și a despăgubirii neimpozabile,

reprezentând recalcularea la zi a acestor sume cu indicele de inflație,

calculate în prezent după cum urmează:

- către V.L. - suma de 124.655.860

lei;

- către I.N. - suma de 136.241.817

lei;

- către C.H. – suma de 152.337.078

lei;

- către M.N. – suma de 167.907.800

lei;

- către E.S. – suma de 165.691.812

lei;

- către G.F. – suma de 152.458.095

lei;

- către I.B. – suma de 14.959.100

lei;

- către E.D. – suma de 140.742.579

lei;

- către C.M.C. – suma de 131.371.437

lei;

- către C.V. – suma de 77.035.561

lei;

- către I.M. – suma de 63.262.953

lei;

- către F.A. – suma de 18.871.422

lei;

- către A.M. – suma de 43.350.075

lei;

- către C.M. – suma de 11.593.305

lei;

- către B.C. – suma de 39.807.529

lei;

- către C.B. – suma de 25.332.153

lei;

- către B.M. – suma de 31.437.001

lei;

- către C.D. – suma de 32.910.529

lei;

- către P.I. – suma de 141.301.334

lei;

- către P.D. – suma de 23.453.406

lei;

- către L.A. – suma de 79.810.122

lei, aferente perioadei ianuarie-octombrie 2002, iar pentru perioada

mai-octombrie 2000, pentru acest reclamant obligă pârâtul de ordin 1 să

recalculeze salariile și să stabilească drepturile salariale conform

dispozițiilor de mai sus și să efectueze plata acestora după virarea sumei în

contul său de către chematul în garanție.

A fost respinsă acțiunea privind

drepturile salariale pe perioada noiembrie-decembrie 2000 și ianuarie-aprilie

2000.

Pârâții au fost obligați ca pe viitor,

începând cu data de 1 noiembrie 2002 să recalculeze și să plătească, potrivit

art. 1

1

alin. (3) din Legea nr. 50/1996, respectiv, luând ca bază de

calcul valoarea de referință sectorială de 1.515.280 lei, indemnizația de

magistrat și celelalte drepturi care se determină în raport cu venitul salarial

pentru fiecare reclamant în parte.

A fost respinsă acțiunea formulată

de reclamanții P.M. și C.A.

S-a reținut de către instanță că

salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești se

face potrivit Legii nr. 50/1996 cu modificările și completările ulterioare și

că începând din luna septembrie 1999 conform O.U.G. nr. 134/1999 salarizarea

acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referință

sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate

publică alese sau numite.

S-a mai reținut că după luna mai

2000, când a fost publicată Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul

2000, valoarea de referință sectorială era suma de 1.140.800 lei, iar nu suma

de 685.872 lei, greșit utilizată de pârâți la calculul și plata salariului

reclamanților.

De asemenea, s-a avut în vedere că

aplicarea acestei valori sectoriale a fost suspendată prin art. 3 din Legea nr.

216/2001 pentru anul 2001, motiv pentru care s-a reținut că va fi avută în

vedere la stabilirea indemnizațiilor pentru anul 2002, deoarece pentru această

perioadă nu au fost prevăzute excepții pentru aplicarea valorii de referință

sectorială stabilită prin art. 13 din lege.

În privința reclamantului L.A. s-a

reținut că a funcționat ca procuror la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție în perioada mai-octombrie 2000, împrejurare față de care pentru

această perioadă respectivul pârât este cel care trebuie să fie obligat la

recalcularea și stabilirea drepturilor salariale necesare efectuării plății,

după ce în contul său se va vira suma de către chematul în garanție.

În ceea ce privește acțiunea

reclamanților P.M. și C.A. s-a avut în vedere că pretențiile lor au fost

satisfăcute prin sentința civilă nr. 1068/2002 a Tribunalului Alba, impunând

respingerea acesteia.

Hotărârea instanței de fond a fost

criticată prin recursurile declarate de pârâtul Ministerul Public, chematul în

garanție Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții A.M., B.C., C.B., B.M., C.D.

Curtea de Apel Alba Iulia prin

decizia civilă nr. 1308 din 2 iunie 2003 a admis recursurile declarate de

chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Alba, de

reclamanții A.M., B.C., C.B., B.M., C.D., C.M. și P.D. și de pârâtul Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe

lângă Tribunalul Alba, iar în consecință a casat în parte sentința recurată în

ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice, perioada și câtimea drepturilor salariale cuvenite

recurenților-reclamanți și cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanta C.A. și rejudecând cauza în fond, în aceste limite:

A fost respinsă cererea de chemare

în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public împotriva chematului în

garanție Ministerul Finanțelor Publice și s-au înlăturat obligațiile stabilite

prin sentință în sarcina chematului în garanție.

S-au stabilit pe lângă drepturile

salariale dispuse prin sentință în favoarea recurentelor-reclamante, pe

perioada ianuarie-octombrie 2002 și drepturile salariale aferente perioadei

mai-octombrie 2000, reactualizate la zi, după cum urmează:

- A.M. – 25.810.776 lei;

- B.C. – 23.594.158 lei;

- C.B. – 14.462.089 lei;

- B.M. – 23.943.212 lei;

- C.D. – 17.830.061 lei.

Au fost obligați pârâții să

plătească reclamantelor-recurente de mai sus, respectivele sume.

A fost respinsă acțiunea reclamantei

C.M. împotriva pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței recurate.

Recursurile declarate de reclamanta C.M.

și intervenienta P.D. au fost respinse.

Pentru a pronunța această hotărâre,

răspunzând la motivele de recurs instanța a reținut următoarele:

Prin O.G. nr. 83/2000, de modificare

și completare a Legii nr. 50/1996 s-a prevăzut că indemnizațiile pentru

magistrați și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești se

stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru

funcțiile de demnitate publică. Dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000

se aplică în întregime reclamanților, prin alin. (5) din text, nefiind

exceptați, ci fiind personal auxiliar ce ocupă funcții de demnitate publică,

prevăzute expres în Anexa 1 teza I.

Potrivit dispozițiilor art. 11 teza

I din O.G. nr. 83/2000, prevederile ordonanței se aplică în limita bugetelor

aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de

Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare.

Această dispoziție a ordonanței nu

conferă un caracter supletiv normelor ce reglementează în conținutul ei

indemnizațiile magistraților și personalului auxiliar.

Dimpotrivă, din chiar conținutul

art. II rezultă că în temeiul ordonanței se impune suplimentarea

corespunzătoare a bugetelor ministerelor. Legea bugetului nu poate eluda

dispozițiile legilor speciale, iar pârâtul Ministerul Public avea obligația de

a asigura o documentare corectă a capitolului „Cheltuieli de personal”.

S-a reținut că nu s-au încălcat de

către instanța de fond nici dispozițiile O.G. nr. 45/2002.

Potrivit art. 5 din ordonanță, nu

pot fi acordate creșteri salariale peste nivelul salariilor plătite în luna

decembrie a anului 2001, altele decât cele prevăzute în O.U.G. nr. 187/2001. În

mod corect, s-a reținut că aceste dispoziții nu sunt incidente în speță,

deoarece reclamanții nu au solicitat să le fie acordate în anul 2002 creșteri

salariale suplimentare, drepturile bănești ale acestora fiind stabilite încă

din anul 2000 prin O.G. nr. 83/2000.

Criticile chematei în garanție care

privesc modul de soluționare a fondului cauzei principale s-au reținut ca

nefondate pentru aceleași considerente expuse în analizarea recursului pârâtului.

În privința criticilor referitoare

la admisibilitatea cererii de chemare în garanție, în materia litigiilor de

muncă s-a reținut că sunt întemeiate.

În acest sens s-a evidențiat că în

domeniul litigiilor de muncă, cererea de chemare în garanție este inadmisibilă,

deoarece normele de dreptul muncii au caracter specific privind normele de

drept substanțial, cât și în privința normelor procedurale, iar raporturile

dintre pârât și chematul în garanție nu sunt raporturi de dreptul muncii,

pentru a putea fi soluționate pe această cale.

Față de recursul reclamanților s-a

reținut că au fost calculate eronat diferențele salariale cuvenite numai

privind pe A.M., B.C., C.B., B.M. și C.D. nu și în privința recurentelor C.M., P.D.

În conformitate cu prevederile art. 27

lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare

la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o

apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de

interpretare logică și sistematică a actului juridic”, arătând că salarizarea

personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă

de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea

acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele

acestor hotărâri judecătorești.

Totodată se susține că dispozițiile

art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1,

potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică în limitele bugetelor

aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de

Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G.

nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea

bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru

perioada mai-octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat

pentru următoarele considerente:

În primul rând, este de reținut că

temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 pct.

2 teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o

încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond”.

În motivarea recursului în anulare

există numai două susțineri neargumentate.

Astfel, în legătură cu prima

susținere, respectiv că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită

a legii de soluționare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și

sistematică a actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din

autoritatea judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr.

50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind

aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor

judecătorești criticate.

Nu se arată în ce constă

interpretarea greșită a legii și de ce s-au ignorat regulile de interpretare

logică și sistematică a actelor normative.

Este de reținut că, în conformitate

cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în

anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o

încălcare esențială a legii.

Prin sintagma „încălcarea esențială

a legii” este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale, ci

numai aceea de ordine publică.

Cea de-a doua susținere din recursul

în anulare nu este dezvoltată și argumentată, reproducându-se numai

dispozițiile art. I teza 1 din O.G. nr. 83/2000 și arătându-se în esență că,

aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost

condiționată de suplimentarea bugetului.

În consecință, nici această critică

nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele mai

înainte arătate, urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o

corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie, aplicabile în cauză,

având în vedere corelarea dintre ele.

În acest sens este de reținut că

salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era reglementată

de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998.

Prin Legea nr. 154/1998 privind

salarizarea în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane

care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de

calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de

referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de

referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat

un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor

autorității judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998

și întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituționale,

corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității

judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă s-a

adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea

magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității

judecătorești.

Conform art. 1 din această

ordonanță, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale

personalului din autoritatea judecătorească este egală cu valoarea de referință

sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin

art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință salarială a

devenit 1.140.800 lei, cum în mod corect au reținut cele două instanțe.

De reținut că salarizarea

magistraților era reglementată printr-o lege specială (Legea nr. 50/1996), care

era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1999 din care s-a preluat

doar noțiunea de valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru

stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată, Legea nr. 50/1996 era

depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de

ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor

categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția

legislației în materie de salarizare mai înainte arătată este voința

legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de

salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor

trei autorități fundamentale ale statului de drept: legislativă, judecătorească

și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999

este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76/2000 a fixat și cuantumul

valorii de referință aplicabil astfel încât, de la acea dată pârâții aveau

obligația să calculeze și să plătească salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine – cum a

și făcut-o, de altfel cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu

negarea existenței acestora.

De altfel, în speță este vorba de

bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care în art. 12 alin. (1),

(2) și (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de

credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului

pentru numărul maxim de posturi avizate.

În orice caz, lipsa resurselor

financiare invocată nu poate constitui un impediment în acordarea

indemnizațiilor legale cuvenite magistraților și personalului instanțelor

judecătorești, întrucât aceștia nu au nici o culpă pentru lipsa acestor

resurse.

Față de toate considerentele de mai

sus, urmează a respinge recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare formulat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 1308 din 2 iunie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia

și a sentinței civile nr. 1128 din 13 decembrie 2002 a Tribunalului Alba, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie

2004.