ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 411/2005

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 17

octombrie 2002 la Tribunalul Timiș, reclamanții M.S., ș.a., personal auxiliar

de specialitate, cu toții de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara,

cu domiciliul ales în Timișoara, județul Timiș, au chemat în judecată

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei ce reprezintă diferența

dintre indemnizația cuvenită potrivit prevederilor legale în vigoare și

indemnizația efectiv încasată, pentru perioadele: 1 mai-31 octombrie 2000 și 1

ianuarie 2002-până la zi, cu aplicarea indicelui de inflație, conform

prevederilor legale în materie.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că, în perioada 1 mai - 31 octombrie 2000 valoarea de referință

sectorială care trebuia aplicată pentru calculul salariilor magistraților era

de 1.140.000 lei conform prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 134/1999, coroborate

cu prevederile Legii nr. 76/2000.

S-a mai precizat de reclamanți și

faptul că potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, începând cu 1

ianuarie 2002 valoarea de referință sectorială, ca bază de calcul a drepturilor

bănești cuvenite magistraților și personalului auxiliar de specialitate, este

de 1.515.280 lei, la care s-a aplicat procentul de 8 % prevăzut de art. 1 lit.

a) din O.U.G. nr. 187/2001, rezultând astfel o valoare de referință sectorială

de 1.636.520 lei. Că prin încălcarea acestor dispoziții legale pârâții au efectuat

plata salariilor, folosind în mod greșit o valoare de referință sectorială mai mică,

ce i-a prejudiciat pe reclamanți cu diferența dintre suma cuvenită, potrivit

dispozițiilor legale, și cea efectiv încasată.

Prin sentința civilă nr. 31 din 23

ianuarie 2003 a Tribunalului Timiș s-a admis acțiunea, precum și cererea de

chemare în garanție, în sensul că pârâții au fost obligați să plătească

reclamanților, în solidar, pentru perioada 1 mai 2000-31 octombrie 2000, diferența

dintre salariul legal cuvenit și cel încasat efectiv, precum și diferența

dintre salariul cuvenit și cel încasat efectiv, începând cu data de 1 ianuarie

2002 și până la zi, reactualizat, cu aplicarea coeficientului de inflație

pentru fiecare lună în parte până la executarea efectivă a hotărârii și în

continuare conform Legii nr. 216/2001 și O.U.G. nr. 187/2001.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel Timișoara, care prin decizia civilă nr. 1532 din 20 iunie 2003 a

respins, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

În temeiul art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor menționate, arătând

că au fost pronunțate în parte cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În esență s-a susținut, că

instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de salarizare,

cu ignorarea regulilor de interpretare logică ori sistematică a actului

juridic, în ce privește obligarea pârâților la plata diferenței dintre

indemnizația cuvenită și cea efectiv încasată în perioada mai-octombrie 2000.

Concret s-a arătat, că hotărârile

criticate sunt nelegale, întrucât salarizarea personalului din autoritatea

judecătorească era reglementată în acea perioadă doar de Legea nr. 50/1996,

respectiv Ordonanța 83/2000 și nu de celelalte acte normative invocate în

considerentele acestor hotărâri.

Motivele invocate în recursul în

anulare sunt neîntemeiate, instanțele de fond și recurs făcând o corectă

aplicare a prevederilor legale atunci când au stabilit drepturile salariale

cuvenite reclamantei, în funcție de valoarea coeficientului de ierarhizare pe

perioada mai-octombrie 2000, reactualizat cu indicele de inflație.

În acest sens, este de reținut că

salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era

reglementată de Legea nr. 50/1996 până la data intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998

privind sistemul de salarizare în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru

persoane care ocupă funcții de conducere.

Prin Legea nr. 154/1998 a fost

reglementat un nou sistem de stabilire a salariilor de bază din sectorul

bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate

publică.

Elementele principale de stabilire a

salariului de bază, conform acestei legi sunt: valoarea de referință

universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință

sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat

un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor

autorității judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998

și întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituționale,

corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității

judecătorești, cu salariile autorităților legislative și executive, Guvernul a

adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea

magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității

judecătorești (publicată în M. Of. la data de 20 septembrie 1999).

Conform art. 1 din această ordonanță

valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază a personalului

organelor autorității judecătorești, este egală cu valoarea de referință

sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate

publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și

locală [art. 1 alin. (1)].

La intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 134/1999

valoarea de referință sectorială era de 685.872 lei, având la bază valoarea de

referință universală de 1.242.040 lei și indicatorul de prioritate

intersectorială de 0,55.

Așa fiind, începând cu luna

septembrie 1999 coeficientul de ierarhizare a salariilor de bază ale

personalului din organele autorității judecătorești are aceeași valoare cu cea

de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998.

Conform art. 1 alin. (1) teza II din

această lege, această valoare se corectează periodic în raport cu evoluția

prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale în sectorul

bugetar.

Prin art. 12 alin. (4) din Legea

bugetului de stat nr. 76/2000, a fost modificată atât valoarea de referință

universală, cât și indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute în anexa

1 pct. 1, 2 și 3 din Legea nr. 154/1998.

Întrucât prin O.U.G. nr. 134/1999

s-a fixat valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor personalului

din organele autorității judecătorești, egală cu valoarea de referință

sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998, în urma modificărilor aduse prin

art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 s-a stabilit suma de 1.140.800 lei cu

începere din luna mai 2000, așa încât de la acea dată pârâții aveau obligația

să calculeze și să plătească salariile potrivit noilor valori.

Motivul invocat privind lipsa

fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru punerea în aplicare a legii, nu

poate constitui un impediment în acordarea drepturilor salariale cuvenite

magistraților și celuilalt personal al autorității judecătorești, ci, cel mult

poate determina amânarea plății acestor drepturi.

Față de considerentele menționate și

reținând în principal că în cauză nu este îndeplinită cerința încălcării

esențiale a legii impusă de prevederile art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ.

urmează a se respinge recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței civile nr. 31 din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Timiș

și deciziei nr. 1532 din 20 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2005.