ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6677/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19 noiembrie 2002 pe rolul Tribunalului

Alba, reclamanții G.D., ș.a., judecători la Tribunalul Alba, au chemat în

judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Alba pentru obligarea acestora la

plata sumelor reprezentând:

1) – diferențe salariale cuvenite reclamanților pe perioada

mai-octombrie 2000, rezultate din aplicarea unei greșite valori de referință

sectorială de 685.739 lei în loc de 1.140.800 lei;

2) – despăgubiri civile pentru valoarea actualizată cu indicele de

inflație la zi a sumelor de la pct. 1;

3) – diferențe salariale cuvenite reclamanților pe perioada

ianuarie–noiembrie 2002, rezultate din aplicarea sumei greșite valorii de

referință sectorială de 1.140.800 lei, în loc de 1.515.280 lei;

4) – despăgubiri civile în contul valorii actualizate cu indicele de

inflație la zi a sumelor de la pct. 3;

5) – indemnizația de magistrat și celelalte drepturi care se determină

în raport cu venitul salarial, începând cu 1 decembrie 2002, recalculată

conform art. 1

1

alin. (3) din Legea nr. 50/1996 luând în calcul

valoarea de referință sectorială 1.515.280 lei;

6) – sporul de toxicitate cuvenit reclamanților, cu excepția

reclamanților G. și M., și neacordat pe perioada noiembrie 2000-martie 2001, în

procent de 15% din indemnizația de magistrat.

Tribunalul Alba prin sentința civilă nr. 1144 din 19 decembrie 2002 a

admis acțiunea reclamanților împotriva pârâților precum și cererea de chemare

în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cerere formulată de pârâtul Ministerul

Justiției.

I. A fost obligat chematul în garanție să vireze pârâtului Ministerul

Justiției, care la rândul său să vireze pârâtului Tribunalul Alba care să facă

plata efectivă către fiecare reclamant a sumelor reprezentând:

- diferențe salariale rezultate din aplicarea greșită a valorii de

referință sectorială de 6.867.739 lei în loc de 1.140.800 lei pe perioada

iulie-octombrie 2000;

- diferențe salariale rezultate din greșita aplicare a valorii de

referință sectorială de 1.140.800 lei în loc de 1.515.250 lei pe perioada

ianuarie-noiembrie 2002;

- coeficientul de toxicitate pe perioada noiembrie 2000-martie 2001.

În sentință au fost detaliate sumele pe categorii și pe reclamanți.

II. Au fost obligați în aceeași modalitate chematul în garanție și pârâții

și la plata sumelor reprezentând despăgubiri civile neimpozabile rezultate din

recalcularea cu indicele de inflație până la data pronunțării hotărârii, a

drepturilor salariale de la pct. I și în continuare, detaliindu-se sumele

pentru fiecare reclamant în parte.

III. S-a dispus în final și recalcularea și plata conform art. 1

1

alin. (3) din Legea nr. 50/1996 a sumelor reprezentând indemnizația de

magistrat și celelalte drepturi care se determină în raport de venitul salarial

pentru fiecare reclamant în parte, la valoarea de referință sectorială de

1.515.280 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că salarizarea

magistraților se face conform Legii nr. 50/1996 cu modificările și completările

ulterioare care stabilește în art. 1

1

alin. (1) că indemnizațiile

pentru magistrați și celelalte categorii de personal auxiliar se stabilesc pe

baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de

demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și

executivă. Valoarea de referință sectorială pentru autoritățile legislativă și

executivă este conform Legii nr. 154/1999, anexa 1 pct. 1 de 685.872 lei și a

fost modificată prin art. 12 din Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat, la

suma de 1.140.800 lei și conform O.U.G. nr. 134/1999 salarizarea personalului

din organele judecătorești urma să se facă începând cu septembrie 1999, în baza

valorii de referință sectorială stabilită conform Legii nr. 154/1999. S-a

considerat că O.U.G. nr. 134/1999 nu a fost suspendată prin Legea 76/2000, ea

rămânând în vigoare pe perioada mai-octombrie 2000.

S-a mai reținut că art. 48 din Legea nr. 50/1996 modificată și

completată prevede pentru condițiile deosebite de muncă, un spor de 15% din

salariul de bază brut O.G. nr. 83/2000 pentru completarea Legii 50/1996 nu a

modificat nici abrogat acest articol, astfel încât greșit nu li s-a aplicat

acest spor reclamanților, pentru perioada 1 noiembrie 2000–1 aprilie 2001 fără

să se fi modificat condițiile de muncă care au justificarea aplicării sporului

în discuție.

Cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice a fost

apreciată ca întemeiată în raport de atribuțiile acestui minister, conform art.

19 din Legea 500/2002 privind finanțele publice.

Curtea de Apel Alba-Iulia prin decizia civilă nr. 1015 din 21 aprilie 2003

a respins apelul Ministerului Justiției și, a admis apelul Ministerului

Finanțelor Publice în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a

acestui apelant, cu consecința înlăturării obligațiilor stabilite în sarcina

acestui minister.

Pentru a pronunța această soluție curtea a reținut că dispozițiile art.

12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 se aplică în întregime reclamanților prin

alin. (5) din acest text nefiind exceptați și că prevederile art. II teza 1 din

O.G. 83/2000 nu conferă un caracter supletiv normelor ce reglementează

indemnizațiile magistraților, în acest act normativ. S-a mai considerat că

raporturile dintre Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice nu

sunt raporturi de dreptul muncii pentru a putea fi soluționat pe această cale.

În conformitate cu art. 27 lit. f)

din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data când

hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare

împotriva acestor hotărâri, considerând că ele au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut “o

apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de

interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea

personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de

Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei

legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor

hotărâri judecătorești. Se susține că art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000

trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care “prevederile ordonanței

se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului

Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor

corespunzătoare”. De aceea, s-a considerat nelegală obligarea pârâților să

recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000, având în vedere că

O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat de la 1 noiembrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat

pentru următoarele considerente:

În primul rând este de reținut că

temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin.

(2) teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate “s-a produs o

încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond”.

Recursul în anulare este motivat pe

susțineri formulate ca postulate, fără însă să fie argumentate.

Astfel, în legătură cu prima

susținere, respectiv că instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită

a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și

sistematică a actului juridic, se indică actele normative aplicabile, fără însă

să se arate în ce constă aplicarea greșită a acestor dispoziții și nici în ce

sens s-au ignorat regulile de interpretare a acestora.

Este de reținut că în conformitate

cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în

anulare, era necesar să se demonstreze că prin soluția adoptată de hotărârile

criticate, s-a produs o încălcare esențială a legii.

Legiuitorul a înțeles prin sintagma

“încălcare esențială a legii” nu orice încălcare a legii ci numai aceea de

ordine publică”.

Nici cea de a doua susținere din

recursul în anulare nu este argumentată.

Se arată, în esență, că aplicarea în

practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de

suplimentarea bugetului. Nici această critică nu poate fi considerată ca o

încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele arătate,

urmează a se reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare

a tuturor actelor normative în materie, aplicabile în cauză, având în vedere

corelarea acestora.

În acest sens se reține că

salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era

reglementată de Legea nr. 50/1996, până la intrarea în vigoare a Legii nr.

154/1998. Prin această din urmă lege a fost stabilit un nou sistem de calculare

a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referință

universală “indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință

sectorială”.

Datorită faptului că nu s-a elaborat

un act normativ care să reglementeze salarizarea categoriilor de personal în

discuție, în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și întrucât

se impunea în mod necesar, conform principiilor constituționale, corelarea

salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești,

cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă, s-a adoptat O.G.

nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și

celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești (publicată

în M. Of. la 20 septembrie 1999).

Conform art. 1 din această ordonanță

valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului

din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12

alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei, cum au reținut corect instanțele de fond și recurs.

Salarizarea magistraților era

reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 50/1996, care era concepută pe

alte principii decât Legea nr. 154/1999, din care s-a preluat doar noțiunea de

valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii

coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era

depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de

ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor

categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția

legislației în materie de salarizare, arătată mai sus, este voința

legiuitorului de a restabili egalitatea, din punct de vedere al criteriilor de

salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor

trei puteri în stat: legiuitoare, judecătorească și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr.

134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat, nr. 76 publicată în

luna mai 2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel

încât de la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească

salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine amânarea

plății drepturilor cuvenite, iar nu anularea acestora.

De altfel, în speță este vorba

despre bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000, care în art. 12

alin. (1), (2) și (3) arată procedura de urmat pentru ordonatorii principali de

credite în vederea includerii în bugetul unității a tuturor sumelor necesare

pentru plata personalului la numărul maxim de posturi avizate.

În nici un caz lipsa resurselor

financiare nu poate constitui o cauză legală a neacordării acestora, deoarece

s-ar ajunge în acest mod la anularea, practic, a unor dispoziții legale în

vigoare.

Pentru considerentele arătate în recursul

în anulare se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva

deciziei nr. 1015 din 21 aprilie 2003 a

Curții de Apel Alba-Iulia și a sentinței nr. 1144 din 19 decembrie 2002 a

Tribunalului Alba.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie

2004.