ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7299/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin acțiunea formulată reclamanții M.M.A., ș.a.,

au chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Alba, solicitând

obligarea pârâților la plata contravalorii diferenței de salariu reactualizată,

pentru perioada 1 mai-31 octombrie 2000, dintre salariul cuvenit și cel efectiv

încasat, cu aplicarea coeficientului de inflație; obligarea la achitarea

diferenței de salariu reactualizată, începând cu 1 ianuarie 2002 – la zi, să

plătească pe viitor salariul cuvenit conform prevederilor Legii nr. 216/2001;

obligarea la plata sporului de toxicitate cuvenit și neacordat pe perioada

noiembrie 2000-martie 2001.

Ministerul Justiției a formulat cerere de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, arătând că, deși a făcut

demersurile necesare acordării valorii de referință sectorială prevăzută de

art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000, acestea i-au fost refuzate.

Prin sentința civilă nr. 107 din 7 martie 2003,

Tribunalul Alba a admis acțiunea și cererea de chemare în garanție, pârâții

fiind obligați la plata diferențelor salariale, rezultate din aplicarea greșită

a valorii de referință sectorială pe perioadele 1 mai-31 octombrie 2000 și

sporul de toxicitate pe perioada noiembrie 2000-martie 2001, precum și începând

cu 1 ianuarie 2002, la zi, sume reactualizate cu indicele de inflație. De

asemenea, pârâții au fost obligați ca pe viitor, să plătească salariul cuvenit

conform Legii nr. 216/2001.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că

pârâții nu au calculat și nu au acordat reclamanților, pe perioada

mai-octombrie 2000, indemnizația cuvenită potrivit Legii nr. 76/2000,

invocându-se incorect textul art. 12 alin. (4) din acest act normativ, că

prevederile art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000 de completare și modificare

a Legii nr. 50/1996, și valoarea de referință sectorială prevăzută, sunt

aplicabile indemnizațiilor pentru magistrați și salariilor de bază pentru

celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești și că

prevederile din Legea nr. 216/2001 erau aplicabile din data de 1 ianuarie 2002.

În ce privește sporul de toxicitate, s-a reținut

că art. 48 din Legea nr. 50/1996, nu a fost modificat prin O.G. nr. 83/2000.

Referitor la cererea de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice, s-a opiniat că deși Ministerul Justiției a

solicitat fondurile suplimentare necesare aplicării prevederilor art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000, acestea nu i-au fost acordate.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin

decizia civilă nr. 1364 din 9 iunie 2003 a respins recursul Ministerului

Justiției și a admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice,

modificând sentința în sensul respingerii cererii de chemare în garanție

formulată de Ministerul Justiției.

A reținut instanța de recurs că

dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 se aplică reclamanților,

în plus, prevederile art. II teza 1 din O.G. nr. 83/2000 nu conferă un caracter

supletiv normelor ce reglementează.

În ce privește cererea de chemare în

garanție, în materia litigiilor de muncă, aceasta este inadmisibilă, dreptul

muncii având un caracter specific, iar raporturile dintre Ministerul Justiției

și Ministerul Finanțelor Publice nu sunt raporturi de dreptul muncii, pentru a

putea fi soluționate pe această cale.

În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f)

din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data

când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs

în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea au fost

pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o apreciere

și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare

logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea personalului

din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă de Legea nr. 50/1996

și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei legi, nefiind

aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri

judecătorești.

Totodată se susține că dispozițiile art. 1

1

din O.G. nr.83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care „prevederile

ordonanței se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției,

Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după

suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000

s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului,

ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada

mai-octombrie 2000.

Recursul în anulare, în limita motivelor

invocate, este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând este de reținut că temeiul de

drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 pct. 2 teza 1 C.

proc. civ. respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare

esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond”.

În

motivarea recursului în anulare există doar două susțineri care însă sunt

formulate ca niște postulate fără a fi deloc argumentate.

Astfel în legătură cu prima susținere respectiv

că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de

salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a

actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea

judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 și

O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind aplicabile

celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătorești

criticate.

Nu

se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de ce s-au ignorat

regulile de interpretare logică și sistematică a actelor normative.

Este de reținut că în conformitate cu cerințele

textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era

necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare esențială

a legii.

Prin sintagma „încălcare esențială a legii” este

avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale ci numai aceea de

ordine publică.

Cea de a doua susținere din recursul

în anulare de asemenea nu este dezvoltată și nici argumentată reproducându-se

numai dispozițiile art. II teza 1 din O.G. nr. 83/2000 și arătându-se în esență

că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost

condiționată de suplimentarea bugetului.

În consecință nici această a doua

critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele mai înainte arătate,

urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare a

tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză având în vedere corelarea

dintre ele.

În acest sens este de reținut că salarizarea

personalului din organele autorității judecătorești era reglementată de Legea

nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998.

Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de

salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane

care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de

calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de

referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de

referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat un act

normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorității

judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr.154/1998 și

întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituționale,

corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității

judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă s-a

adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea

magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității

judecătorești (publicată în M. Of. la data de 20 septembrie 1999).

Conform art. 1 din această ordonanță valoarea

coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din

autoritatea judecătorească este egală cu valoarea de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12

alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei cum în mod corect au reținut instanțele de fond și recurs.

De reținut că salarizarea magistraților era

reglementată printr-o lege specială, Legea 50/1996, care era concepută pe alte

principii decât Legea nr. 154/1998 din care s-a preluat doar noțiunea de

valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii

coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era depășită,

fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de ierarhizare și la

o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția legislației

în materie de salarizare mai înainte arătată este voința legiuitorului de a

restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între

persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități

fundamentale ale statului de drept: legiuitoare, judecătorească și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999

este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76 publicată în luna mai

2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil astfel încât, de la

acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile

potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului

pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o, de

altfel, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu negarea

existenței acestora.

De altfel în speță este vorba de bugetul pe anul

2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care prin art. 12 alin. (1), (2) și (3)

arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite pentru a

se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim

de posturi avizate.

În orice caz oricum lipsa resurselor financiare

invocate nu poate constitui un impediment în acordarea indemnizațiilor legale

cuvenite magistraților, întrucât aceștia nu au nici o culpă pentru lipsa

acestor resurse.

Față de toate considerentele mai înainte arătate

și reținând în principal că în cauză nu este îndeplinită cerința încălcării

esențiale a legii impusă de prevederile art. 330 pct. 2 teza 1 C. proc. civ.

urmează să respingă recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței civile nr. 107 din 7 martie 2003 a Tribunalului

Alba și a deciziei civile nr. 1364 din 9 iunie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 decembrie 2004.