ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5478/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

declarat la data de 17 februarie 2004 recurs în anulare împotriva sentinței

civile nr. 1906 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita și a deciziei nr.

187/R din 27 februarie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș considerând că au fost

pronunțate în parte, cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1906 din 19

decembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Harghita a fost admisă acțiunea

formulată de reclamanta S.V. (grefier șef la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Toplița) precum și cererea de chemare în garanție pronunțată de Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, față de Ministerul

Finanțelor Publice și în consecință pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul

Harghita și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, au fost obligați în solidar să plătească reclamantei pentru perioada

1 mai 2000 – 31 octombrie 2000, diferența dintre salariul legal cuvenit și cel

încasat efectiv, reactualizat cu aplicarea coeficientului de inflație până la

executarea hotărârii.

Totodată, pârâții au mai fost obligați în

solidar să plătească reclamantei diferența dintre salariul legal cuvenit și cel

încasat efectiv începând cu data de 1 ianuarie 2002 până la zi, reactualizat în

raport de coeficientul de inflație pentru fiecare lună în parte până la

executarea hotărârii și în continuare conform Legii nr. 216/2001 și O.U.G. nr.

187/2001.

Chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice a fost obligat să restituie pârâților sumele datorate și achitate de

aceștia pe seama reclamantei.

Instanța de fond a reținut că, potrivit

prevederilor O.U.G. nr. 134/1999, începând cu luna septembrie 1999, salarizarea

personalului din organele autorității judecătorești se face pe baza valorii de

referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de

demnitate publică alese și numite, iar potrivit Legii nr. 76/2000 privind

bugetul de stat pe anul 2000, începând cu luna mai 2000, valoarea de referință

sectorială aplicabilă pentru calculul salariului magistraților și personalului

auxiliar de specialitate este de 1.140.800 lei în loc de 685.872 lei (valoare utilizată

de pârâți la calcularea salariilor până la 1 noiembrie 2000).

Prin modificările și completările aduse Legii

nr. 50/1996 privind salarizarea personalului din autoritatea judecătorească de

O.G. nr. 83/2000 a fost modificată valoarea de referință sectorială la nivelul

sumei de 1.515.280 lei care urma să fie indexată cu 8% conform O.U.G. nr.

187/2001, cu începere de la 1 ianuarie 2002 devenind astfel 1.636.520 lei.

Întrucât reclamantei nu i s-a plătit salariul

conform valorii de referință sectorială prevăzută de actele normative expuse,

tribunalul a admis acțiunea acesteia ca fondată.

Recursurile declarate de pârâți și chematul în

garanție împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate prin decizia

civilă nr. 187/R din 27 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș

ce a considerat hotărârea ca fiind legală.

Prin recursul în anulare declarat împotriva

acestor hotărâri de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție s-a apreciat că instanțele au interpretat și aplicat

greșit legea de salarizare a personalului din autoritatea judecătorească în ce

privește capătul de cerere privind plata diferențelor salariale pe perioada 1

mai – 31 octombrie 2000 și au aplicat acte normative neincidente cauzei, respectiv

dispozițiile O.U.G. nr. 134/1999 și Legea nr. 76/2000, menționate în

considerentele hotărârilor.

Se susține că O.G. nr. 83/2000 privind

modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 referitoare la salarizarea

personalului din autoritatea judecătorească, publicată în M. Of. nr. 425 din 1

septembrie 2000 s-a aplicat de la data de 1 noiembrie 2000 așa încât Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de ordonator

principal de credite și Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita se aflau în

imposibilitate de a dispune de fonduri bănești pentru plata diferenței de

indemnizație solicitată de reclamantă pentru perioada 1 mai - 31 octombrie

2000, anterioară aplicării acestui act normativ.

De asemenea, s-a mai arătat că dispozițiile art.

1

1

din O.G. nr. 83/2000 potrivit cărora „indemnizațiile și salariile

de bază pentru magistrații și celelalte categorii de personal din organele

autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială

prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite din

cadrul autorităților executivă și legislativă” trebuiau coroborate cu art. II

din același act normativ conform cărora „prevederile ordonanței se aplică în

limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții

Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor

corespunzătoare”.

Recursul în anulare este fondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Salarizarea magistraților și a personalului din

cadrul instanțelor judecătorești și parchete este prevăzută de Legea nr.

50/1996 cu modificările și completările ulterioare.

O.U.G. nr. 134 din 17 septembrie 1999 privind

unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii

de personal din organele autorității judecătorești prevede în art. 1 că,

începând cu luna septembrie 1999, salarizarea personalului din cadrul

autorității judecătorești se face pe baza valorii de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de

bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă

funcții de demnitate publică- alese și numite.

Art. 3 din O.U.G. nr. 134/1999 prevede că

aceasta „se aplică în limita bugetelor de venituri și cheltuieli ale

Ministerului Justiției, Ministerului Public și Curții Supreme de Justiție, după

caz, aprobate pentru anul 1999”.

A doua condiție de aplicare a ordonanței

menționate este cuprinsă în art. 4 care impune Ministerului Justiției să

prezinte Guvernului un proiect de act normativ pentru corelarea salarizării

personalului din organele autorității judecătorești cu prevederile Legii nr.

154/1998.

În fapt, O.U.G. nr. 134/1999 a devenit

aplicabilă prin îndeplinirea condițiilor la care se refereau art. 3 și art. 4

din cuprinsul său de abia la 1 noiembrie 2000, odată cu adoptarea O.G. nr.

83/2000 prin care s-a realizat corelarea salarizării personalului din organele

autorității judecătorești cu prevederile Legii nr. 154/1998.

În cauză, instanțele au apreciat că s-au creat

condițiile de aplicare a O.G. nr. 134/1999 prin Legea nr. 76/2000 privind

bugetul de stat pe anul 2000, care a stabilit, cu începere de la data de 1 mai

2000 valoarea de referință sectorială la suma de 1.140.800 lei pentru funcțiile

de demnitate publică, fără să abroge expres prin art. 12 alin. (5) prevederile

art. 1 din O.U.G. nr. 134/1999. Pe baza acestei interpretări s-a admis capătul

de cerere din acțiunea intimatei –reclamante pentru plata diferențelor

salariale pe perioada mai—octombrie 2000. Se recunoaște astfel implicit că până

în luna mai 2000 nu se aplica O.U.G. nr. 134/1999.

Este adevărat că, potrivit art. 12 alin. (4) din

Legea nr. 76 /2000 s-a modificat atât valoarea de referință universală cât și

indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr. 154/1998, dar

numai pentru personalul cuprins în anexele nr. II/1, II/2 și III din lege.

În continuare, art. 12 alin. (5) din Legea nr.

76/2000 prevede că „valoarea de referință universală prevăzută în alin. (4) se

utilizează numai la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul care

ocupă funcțiile prevăzute în anexele menționate.

Or, în anexele II/1, II/2 și III din Legea nr.

76/2000 nu este prevăzut personalul din organele autorității judecătorești,

ceea ce semnifică că acestei categorii de personal, salarizat prin lege

specială, nu i se aplică valoarea de referință sectorială modificată începând

cu luna mai 2000 prin Legea nr. 76/2000.

Ca urmare, în perioada mai-octombrie 2000,

intimatei-reclamante i s-au plătit corect drepturile salariale cuvenite conform

Legii nr. 50/1996, nefiind incidente pentru același interval dispozițiile

O.U.G. nr. 134/1999 și ale Legii nr. 76/2000.

În temeiul art. 314 C. proc. civ., Curtea va

admite recursul în anulare, va casa hotărârile pronunțate în cauză și va

respinge capătul de cerere din acțiunea reclamantei pentru plata diferenței de

indemnizație pentru perioada mai-octombrie 2000. Pentru aceeași perioadă va

respinge și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Casează decizia nr. 187/R din 27 februarie 2003

a Curții de Apel Târgu-Mureș și sentința civilă nr. 1906 din 19 decembrie 2002

a Tribunalului Harghita și pe fond, respinge capătul de cerere privind plata

diferenței de indemnizație solicitată pentru perioada 1 mai – 31 octombrie

2000, precum și a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice în ceea ce privește același interval.

Menține celelalte dispoziții din ambele

hotărâri.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2004.