ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1501/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1501/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 582 din 20

iunie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpații:

S.A. la:

- două pedepse de câte 5 ani

închisoare, pentru tentativă la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20

C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea și

anume 5 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., a

fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen.,

din pedeapsa pe care acesta urmează să o execute s-a dedus timpul reținerii și

arestării preventive de la 23 ianuarie 2002, la zi.

G.P.C. la:

- două pedepse de câte 2 ani

închisoare pentru tentativă la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 C.

pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea și

anume 5 ani închisoare.

În baza art. 350 C. proc. pen., a

menținut starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen., din

pedeapsa pe care acesta urmează să o execute a dedus timpul arestării

preventive de la 24 ianuarie 2002, la zi.

În temeiul art. 118 lit. b) C. pen.,

a dispus confiscarea de la inculpați a instrumentelor folosite la săvârșirea

infracțiunilor, aflate la Camera de Corpuri Delicte a Secției 9 Poliție.

În baza art. 14 și art. 346 C. proc.

pen., inculpații au fost obligați, în solidar, să plătească părții civile R.C.

suma de 100 milioane lei cu titlu de daune morale.

S-a luat act că partea vătămată T.S.

nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Diferit, inculpații au fost obligați

să plătească statului suma de câte 3.000.000 lei fiecare, cu titlu de

cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut în fapt, următoarele:

La data de 23 ianuarie 2002, în

jurul orelor 17,00, ofițerul de serviciu din cadrul Secției 9 Poliție a fost

sesizat telefonic de locatarii blocului A. 4, despre faptul că, în seara

aceleiași zile, au imobilizat un individ care făcea parte dintr-un grup de

tineri care încercau să forțeze ușa de acces de la apartamentul 12, din acel

bloc.

Urmare a acestei sesizări, un

echipaj de poliție s-a deplasat la locul indicat unde au constatat că locatarii

imobilului imobilizaseră un individ, identificat ulterior în persoana

inculpatului S.A. și despre care persoanele de față și anume, R.S.V., R.C. și

C.A. afirmau că făcea parte dintr-un grup de tineri care încercau să forțeze

butucul de la yala apartamentului 12 și care abandonase un fes de culoare

neagră în interiorul căruia au găsit mai multe obiecte între care o

șurubelniță, un briceag, o pilă și o foarfecă.

Cu ocazia cercetării la fața locului

s-a constatat că ușa apartamentului nr. 12, aparținând familiei T.S., prezintă

urme de forțare la nivelul broaștei cu butuc, în sensul că două dintre

șuruburile sildului lipseau, sildul fiind dislocat de pe ușă în partea de jos,

iar pe furnirul ușii s-au constatat mai multe zgârieturi.

De asemenea, în fața ușii

apartamentului, pe hol, s-au descoperit instrumente specifice activității de

efracționare a ușilor apartamentelor (teu, chei fixe și mobile, briceag,

șurubelnițe, precum și mănuși textile de culoare neagră).

În vederea stabilirii activității

infracționale a inculpatului S.A. s-a procedat la conducerea lui la sediul

Secției 9 de Poliție.

Ulterior, în urma cercetărilor

efectuate, s-a stabilit că la săvârșirea faptelor a participat și inculpatul

G.P.C.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel inculpații S.A. și G.P.C. pe care au criticat-o cu privire la:

- încadrarea juridică a faptei pe

care o consideră ca fiind cea de tentativă la infracțiunea de furt, întrucât

intenția lor a fost de a fura, fără însă a folosi acte de violență în momentul în

care au fost surprinși de către locatarii blocului;

- greșita reținere în sarcina lor a

două fapte de tentativă la infracțiunea de tâlhărie, ori furt (dacă nu se va

admite prima critică formulată), deoarece ei au săvârșit o singură asemenea

faptă;

- greșita obligare la plata de daune

morale către partea civilă R.C. care, față de fapta comisă, nu se justifică.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 575 din 12 septembrie 2002, a admis

apelurile declarate de inculpații S.A. și G.P.C., a desființat în parte

hotărârea primei instanțe și, rejudecând cauza în fond a decis:

- înlăturarea art. 33 șu art. 34 C.

pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., achitarea celor doi inculpați pentru o tentativă la infracțiunea de

tâlhărie, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a),

d) și e) C. pen.;

- menținerea pedepselor, de câte 5

ani închisoare, aplicată fiecăruia dintre inculpați pentru o singură tentativă

la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 211

alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen.;

- înlăturarea obligării

inculpaților, în solidar, la plata daunelor morale către partea civilă R.C.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate și s-a dedus, în continuare, pentru fiecare

inculpat, timpul reținerii și arestării preventive, la zi.

În motivarea acestei decizii,

instanța de apel a arătat că „Din întreg materialul probator administrat în

cauză, rezultă că, inculpații au încercat să pătrundă prin efracție în

apartamentul părții vătămate T.S., pentru a sustrage bunuri, însă datorită

zgomotelor provocate s-au sesizat vecinii din bloc, situație în care aceștia au

încercat să părăsească în fugă locul faptei, dar în urmărirea lor au plecat cei

doi frați R.”, iar „Între etajele 2 și 3 din bloc, pentru a-și asigura

scăparea, inculpatul G.P.C. l-a îmbrâncit puternic și l-a trântit pe scări pe

R.C., iar inculpatul S.A. pe scările de la etajele 1 și 2, pentru a-și asigura

scăparea l-a lovit cu capul în piept pe R.S.V., care însă a reușit să-l

imobilizeze pe inculpat”, și care „Împreună cu alți vecini l-a predat organelor

de poliție, celălalt inculpat reușind să fugă”.

În continuarea motivării, s-a arătat

că „În raport de aceste circumstanțe reale în care inculpații au comis faptele,

care au încercat să fure bunuri mobile, dintr-un apartament, dar fiind

surprinși de locatari au lovit fiecare în mod separat, pe câte unul din frații

R., fapta comisă de fiecare inculpat, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tentativă la tâlhărie prevăzută și pedepsită de art. 20 C.

pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen., împrejurări

față de care, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile privind concursul de

infracțiuni și se va dispune achitarea fiecărui inculpat pentru cea de-a doua

infracțiune de tentativă la tâlhărie, reținută în sarcina lor”, cu menținerea

pedepselor aplicate de prima instanță pentru cealaltă tentativă la infracțiunea

de tâlhărie.

În ce privește cea de a doua

critică, respectiv obligarea inculpaților la plata de daune morale către partea

civilă R.C. s-a arătat că este întemeiată, întrucât „nu au fost motivate și

susținute de partea civilă și care nu se justifică în raport de faptele comise

de inculpați și urmările acestora”, astfel încât, se impune exonerarea lor la

plata acestora.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs inculpații S.A. și G.P.C. pe care, prin motive comune de

casare, au criticat-o referitor la încadrarea juridică a faptei în sensul că în

mod greșit au fost condamnați pentru tentativă la infracțiunea de tâlhărie, în

realitate fapta lor întrunind elementele constitutive ale tentativei la

infracțiunea de furt, deoarece intenția lor a fost de a fura bunuri din

apartamentul părții vătămate, fără însă a folosi acte de violență.

În subsidiar, dacă nu se va primi

prima critică, să se dispună reducerea pedepselor pe care le consideră că sunt

prea severe.

Diferit, inculpatul S.A. a mai

susținut că fapta sa ar mai putea fi încadrată eventual, în tentativă la

infracțiunea de furt și infracțiunea de lovire.

Recursurile declarate de inculpați

sunt fondate în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta.

Analizând actele și lucrările de la

dosar se constată că instanțele au reținut, corect vinovăția inculpaților, iar

faptele comise de aceștia, cu corectura adusă la instanța de apel, au fost

încadrate în textele de lege corespunzătoare, pentru care le-a aplicat pedepse

just individualizate.

Întrucât critica formulată de

inculpați, privind încadrarea juridică a faptei a format motiv de casare și la

instanța de apel, având în vedere că motivarea dată de aceasta a fost expusă pe

larg în prezenta decizie și că este conformă situației de fapt reținută în

cauză, se apreciază că reluarea și reiterarea acestor argumente nu se mai

impune.

În ce privesc pedepsele aplicate

inculpaților se constată că nu pot fi considerate severe, la individualizarea

acestora ținându-se seama de criteriile arătate în art. 72, iar executarea lor

în limitele stabilite sunt în măsură să realizeze prevederile art. 52 C. pen.

Analizând însă, decizia atacată din

oficiu, în raport cu prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

se constată că recursurile declarate de inculpați sunt fondate pentru un alt

motiv și anume acela al neaplicării dispozițiilor art. 13 C. pen., referitor la

tentativa la infracțiunea de tâlhărie comisă în varianta prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. a) C. pen.

Potrivit art. 13 C. pen., în cazul

în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au

intervenit una sau mai multe legi penale și aplică legea cea mai favorabilă.

Din actele și lucrările de la dosar,

rezultă că inculpații au comis faptele pentru care au fost trimiși în judecată

și condamnați la data de 23 ianuarie 2001, dată la care erau aplicabile

dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen. și pentru care limitele de

pedeapsă erau între 5 și 20 ani închisoare.

Ulterior, mai precis, la data de 18

aprilie 2002, a intrat în vigoare Legea nr. 169, prin care au fost modificate

unele dispoziții C. pen. între care și art. 211 alin. (2)

Urmare a acestor modificări a fost

introdus art. 211 alin. (2

1

), iar agravanta prevăzută în aceeași

reglementare la lit. a) a fost trecută la noul aliniat introdus, respectiv 2

1

purtând aceeași literă, dar pentru care limitele de pedeapsă aplicabile au fost

stabilite între 7 și 20 ani închisoare.

Din cele arătate rezultă că în

cauză, față de modificările aduse Codului penal, privind tentativa la

infracțiunea de tâlhărie, în varianta prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a)

C. pen., reținută în sarcina celor doi inculpați, care prevedea un minim mai

redus al pedepsei în raport cu noua reglementare, în cauză se impunea aplicarea

art. 13 C. pen., deoarece legea veche le era mai favorabilă sub aspectul limitei

minime aplicabile.

Deși aceste dispoziții legale erau

aplicabile la data judecării apelurilor declarate de inculpați, în mod

nejustificat, instanța de apel nu a făcut aplicarea lor (art. 13 C. pen.).

În consecință, pentru considerentele

ce preced urmează a se constata că recursurile declarate de inculpații S.A. și

G.P.C. sunt întemeiate, dar numai în ce privește omisiunea aplicării

dispozițiilor art. 13 C. pen., referitor la tentativa la infracțiunea de

tâlhărie, prevăzută la lit. a) a art. 211 alin. (2) C. pen., sens în care se va

casa, atât decizia atacată, cât și hotărârea primei instanțe, cu menținerea

pedepselor aplicate celor doi inculpați care au fost just individualizate, cu

respectarea prevederilor art. 72 C. pen., pedepse care sunt în măsură să realizeze

prevederile art. 52 C. pen., urmând a se dispune potrivit dispozitivului

prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

inculpații G.P.C. și S.A. împotriva deciziei penale nr. 575 din 12 septembrie

2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Casează decizia atacată, precum și

sentința penală nr. 582 din 20 iunie 2002 a Tribunalului București, secția I

penală, numai cu privire la neaplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen.,

referitor la tentativa la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20,

raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.

Face aplicarea în cauză a

dispozițiilor art. 13 C. pen. și menține pedepsele aplicate celor doi

inculpați.

Deduce din pedepsele aplicate,

timpul reținerii și arestării preventive de la 23 ianuarie 2002, la 25 martie

2003, pentru inculpatul S.A. și arestarea preventivă de la 24 ianuarie 2002, la

25 martie 2003, pentru inculpatul G.P.C.

Onorariul în sumă de 300.000 lei

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul S.A., se va plăti

din fondul Ministerul Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 martie 2003.