ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1516/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: B.Z.M.I., în calitate de moștenitoare a defunctului său tată N.M.M., a chemat în judecată R.A.A.P.P.S., pentru a fi obligată să-i restituie în natură imobilul constând din suprafața de 10.180 mp teren situat la Sud de linia de centură a Municipiului București, pe raza comunei Tunari, care a aparținut autorului său și care, după anul 1944, a fost preluat în mod abuziv de către stat. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, prin notificarea adresată unității deținătoare în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, a cerut restituirea în natură a imobilului menționat.

Deși, conformându-se adresei nr. 4845 din 9 mai 2001 emisă de pârâtă, a trimis toate actele cerute, în completarea celor atașate notificării, reclamanta nu a primit răspunsul prevăzut de lege până la data investirii instanței (12 martie 2002). Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 822 din 27 mai 2002, a respins ca inadmisibilă acțiunea, pe care a calificat-o ca una în revendicare, cu motivarea că reclamanta trebuia să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și să formuleze contestație împotriva deciziei pe care intimata a emis-o între timp. Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 387 A din 10 octombrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut și motivat că reclamanta s-a adresat instanței judecătorești fără a aștepta decizia unității deținătoare notificată iar după emiterea acesteia nu a contestat-o, dispozițiile art. 24 pct. 7 și 8 din Legea nr. 10/2001 permițând atacarea în justiție numai a deciziei prevăzută la alin. (1), nu și a refuzului de soluționare a notificării. Că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 în care unitatea deținătoare trebuia să se pronunțe asupra notificării este un termen de recomandare, „iar depășirea lui poate fi sancționată, cel mult, cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare în măsura în care a fost depășit în mod culpabil iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu”.

Că, în sfârșit, din actele depuse rezultă că nesoluționarea la termen a notificării s-a datorat și culpei apelantei-reclamante care nu a anexat inițial toate actele necesare. Împotriva deciziei instanței de apel reclamanta a declarat recurs solicitând casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. În motivarea recursului se susține că soluția instanțelor, care ignoră situația de fapt stabilită în cauză, este contrară spiritului Legii nr. 10/2001 și principiului constituțional privind liberul acces la justiție. Ca atare, se impune reluarea judecății în fața primei instanțe pentru cercetarea fondului cauzei. Recursul este fondat.

În fapt, este necontestat că reclamanta a declanșat procedura administrativă prealabilă impusă de Legea nr. 10/2001 și că, în lipsa răspunsului la care era îndreptățită, a sesizat instanța după un an și 9 luni de la depunerea întâmpinării și după 5 luni de la trimiterea suplimentului de acte cerut de unitatea deținătoare. Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Din prevederile legale citate rezultă, fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

Cazul dedus recursului de față pune în discuție și situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă persoanei notificate, care, fie din neglijență, fie din rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoanele îndreptățite. O atare conduită culpabilă nu poate, în nici un caz, să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege. Dacă persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptățite și nici ulterior, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 privind atacarea deciziei sau dispoziției care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile respective au caracter special fiind de strictă interpretare și, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie.

Deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită (să pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă instituită în mod imperativ.

În considerarea celor ce preced, soluția de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă este esențial nelegală, cu atât mai mult cu cât, fiind stabilit că s-a parcurs faza administrativă prealabilă și că, în cele din urmă, unitatea deținătoare a dat un răspuns negativ notificării ce i-a fost adresată, instanțele aveau îndatorirea să verifice și să se pronunțe cu privire la legalitatea acestui mod de rezolvare, vizând atât motivele refuzului de restituire a terenului în natură cât și lipsa ofertei de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului, cum dispune art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Față de cele reținute, recursul declarat de reclamantă se privește ca fondat urmând a fi admis, în baza art. 312 și art. 313 C. proc.

civ., a fi casate ambele hotărâri și trimisă cauza la instanța de fond, pentru rejudecare în sensul celor ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta B.Z.M.I. împotriva deciziei nr. 387/A din 10 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 822 din 27 mai 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza aceluiași tribunal spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2004.