ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1516/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1516/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului
de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
B.Z.M.I., în calitate de
moștenitoare a defunctului său tată N.M.M., a chemat în judecată
R.A.A.P.P.S., pentru a fi obligată
să-i restituie în natură imobilul constând din suprafața de 10.180 mp teren
situat la Sud de linia de centură a Municipiului București, pe raza comunei Tunari,
care a aparținut autorului său și care, după anul 1944, a fost preluat în mod
abuziv de către stat.
În motivarea acțiunii reclamanta a
arătat că, prin notificarea adresată unității deținătoare în condițiile art. 21
din Legea nr. 10/2001, a cerut restituirea în natură a imobilului menționat.
Deși, conformându-se adresei nr. 4845 din 9 mai 2001 emisă de pârâtă, a trimis
toate actele cerute, în completarea celor atașate notificării, reclamanta nu a
primit răspunsul prevăzut de lege până la data investirii instanței (12 martie 2002).
Tribunalul București, secția a IV-a
civilă, prin sentința nr. 822 din 27 mai 2002, a respins ca inadmisibilă
acțiunea, pe care a calificat-o ca una în revendicare, cu motivarea că
reclamanta trebuia să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr.
10/2001 și să formuleze contestație împotriva deciziei pe care intimata a
emis-o între timp.
Apelul declarat de reclamantă a fost
respins ca nefondat prin decizia nr. 387 A din 10 octombrie 2002, pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
control judiciar a reținut și motivat că reclamanta s-a adresat instanței
judecătorești fără a aștepta decizia unității deținătoare notificată iar după
emiterea acesteia nu a contestat-o, dispozițiile art. 24 pct. 7 și 8 din Legea
nr. 10/2001 permițând atacarea în justiție numai a deciziei prevăzută la alin. (1),
nu și a refuzului de soluționare a notificării. Că termenul de 60 de zile
prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 în care unitatea
deținătoare trebuia să se pronunțe asupra notificării este un termen de
recomandare, „iar depășirea lui poate fi sancționată, cel mult, cu obligarea la
despăgubiri a unității deținătoare în măsura în care a fost depășit în mod culpabil
iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu”. Că, în
sfârșit, din actele depuse rezultă că nesoluționarea la termen a notificării
s-a datorat și culpei apelantei-reclamante care nu a anexat inițial toate
actele necesare.
Împotriva deciziei instanței de apel
reclamanta a declarat recurs solicitând casarea ambelor hotărâri și trimiterea
cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
În motivarea recursului se susține
că soluția instanțelor, care ignoră situația de fapt stabilită în cauză, este
contrară spiritului Legii nr. 10/2001 și principiului constituțional privind
liberul acces la justiție. Ca atare, se impune reluarea judecății în fața
primei instanțe pentru cercetarea fondului cauzei.
Recursul este fondat.
În fapt, este necontestat că
reclamanta a declanșat procedura administrativă prealabilă impusă de Legea nr.
10/2001 și că, în lipsa răspunsului la care era îndreptățită, a sesizat
instanța după un an și 9 luni de la depunerea întâmpinării și după 5 luni de la
trimiterea suplimentului de acte cerut de unitatea deținătoare.
Potrivit art. 23 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,
după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea
deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,
dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din
aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă,
după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz,
prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă
persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare
valorii imobilului.
Din prevederile legale citate
rezultă, fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie
în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se
refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării
adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție
motivată.
Cazul dedus recursului de față pune
în discuție și situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice
notificate, generată de o conduită imputabilă persoanei notificate, care, fie
din neglijență, fie din rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de
persoanele îndreptățite. O atare conduită culpabilă nu poate, în nici un caz,
să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt
de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Dacă persoana notificată nu răspunde
în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptățite și nici
ulterior, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea
nr. 10/2001 privind atacarea deciziei sau dispoziției care cuprinde oferta de
restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile
respective au caracter special fiind de strictă interpretare și, deci,
nesusceptibile de aplicare prin analogie.
Deși legiuitorul nu a reglementat în
mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării
adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr.
10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești
competente pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită (să
pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare
obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură
administrativ-jurisdicțională prealabilă instituită în mod imperativ.
În considerarea celor ce preced,
soluția de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă este esențial
nelegală, cu atât mai mult cu cât, fiind stabilit că s-a parcurs faza
administrativă prealabilă și că, în cele din urmă, unitatea deținătoare a dat
un răspuns negativ notificării ce i-a fost adresată, instanțele aveau
îndatorirea să verifice și să se pronunțe cu privire la legalitatea acestui mod
de rezolvare, vizând atât motivele refuzului de restituire a terenului în
natură cât și lipsa ofertei de restituire prin echivalent, corespunzător
valorii imobilului, cum dispune art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Față de cele reținute, recursul
declarat de reclamantă se privește ca fondat urmând a fi admis, în baza art.
312 și art. 313 C. proc. civ., a fi casate ambele hotărâri și trimisă cauza la
instanța de fond, pentru rejudecare în sensul celor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de
reclamanta B.Z.M.I.
împotriva deciziei nr. 387/A din 10 octombrie 2002 a Curții de Apel București,
secția a III-a civilă.
Casează decizia recurată, precum și
sentința nr. 822 din 27 mai 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,
și trimite cauza aceluiași tribunal spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2004.