ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1516/2004

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

B.Z.M.I., în calitate de

moștenitoare a defunctului său tată N.M.M., a chemat în judecată

R.A.A.P.P.S., pentru a fi obligată

să-i restituie în natură imobilul constând din suprafața de 10.180 mp teren

situat la Sud de linia de centură a Municipiului București, pe raza comunei Tunari,

care a aparținut autorului său și care, după anul 1944, a fost preluat în mod

abuziv de către stat.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că, prin notificarea adresată unității deținătoare în condițiile art. 21

din Legea nr. 10/2001, a cerut restituirea în natură a imobilului menționat.

Deși, conformându-se adresei nr. 4845 din 9 mai 2001 emisă de pârâtă, a trimis

toate actele cerute, în completarea celor atașate notificării, reclamanta nu a

primit răspunsul prevăzut de lege până la data investirii instanței (12 martie 2002).

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 822 din 27 mai 2002, a respins ca inadmisibilă

acțiunea, pe care a calificat-o ca una în revendicare, cu motivarea că

reclamanta trebuia să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

10/2001 și să formuleze contestație împotriva deciziei pe care intimata a

emis-o între timp.

Apelul declarat de reclamantă a fost

respins ca nefondat prin decizia nr. 387 A din 10 octombrie 2002, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut și motivat că reclamanta s-a adresat instanței

judecătorești fără a aștepta decizia unității deținătoare notificată iar după

emiterea acesteia nu a contestat-o, dispozițiile art. 24 pct. 7 și 8 din Legea

nr. 10/2001 permițând atacarea în justiție numai a deciziei prevăzută la alin. (1),

nu și a refuzului de soluționare a notificării. Că termenul de 60 de zile

prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 în care unitatea

deținătoare trebuia să se pronunțe asupra notificării este un termen de

recomandare, „iar depășirea lui poate fi sancționată, cel mult, cu obligarea la

despăgubiri a unității deținătoare în măsura în care a fost depășit în mod culpabil

iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu”. Că, în

sfârșit, din actele depuse rezultă că nesoluționarea la termen a notificării

s-a datorat și culpei apelantei-reclamante care nu a anexat inițial toate

actele necesare.

Împotriva deciziei instanței de apel

reclamanta a declarat recurs solicitând casarea ambelor hotărâri și trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În motivarea recursului se susține

că soluția instanțelor, care ignoră situația de fapt stabilită în cauză, este

contrară spiritului Legii nr. 10/2001 și principiului constituțional privind

liberul acces la justiție. Ca atare, se impune reluarea judecății în fața

primei instanțe pentru cercetarea fondului cauzei.

Recursul este fondat.

În fapt, este necontestat că

reclamanta a declanșat procedura administrativă prealabilă impusă de Legea nr.

10/2001 și că, în lipsa răspunsului la care era îndreptățită, a sesizat

instanța după un an și 9 luni de la depunerea întâmpinării și după 5 luni de la

trimiterea suplimentului de acte cerut de unitatea deținătoare.

Potrivit art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 24 alin. (1) din

aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă,

după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă

persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului.

Din prevederile legale citate

rezultă, fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie

în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se

refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării

adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție

motivată.

Cazul dedus recursului de față pune

în discuție și situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice

notificate, generată de o conduită imputabilă persoanei notificate, care, fie

din neglijență, fie din rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de

persoanele îndreptățite. O atare conduită culpabilă nu poate, în nici un caz,

să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt

de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Dacă persoana notificată nu răspunde

în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptățite și nici

ulterior, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea

nr. 10/2001 privind atacarea deciziei sau dispoziției care cuprinde oferta de

restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile

respective au caracter special fiind de strictă interpretare și, deci,

nesusceptibile de aplicare prin analogie.

Deși legiuitorul nu a reglementat în

mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării

adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr.

10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești

competente pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită (să

pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare

obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură

administrativ-jurisdicțională prealabilă instituită în mod imperativ.

În considerarea celor ce preced,

soluția de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă este esențial

nelegală, cu atât mai mult cu cât, fiind stabilit că s-a parcurs faza

administrativă prealabilă și că, în cele din urmă, unitatea deținătoare a dat

un răspuns negativ notificării ce i-a fost adresată, instanțele aveau

îndatorirea să verifice și să se pronunțe cu privire la legalitatea acestui mod

de rezolvare, vizând atât motivele refuzului de restituire a terenului în

natură cât și lipsa ofertei de restituire prin echivalent, corespunzător

valorii imobilului, cum dispune art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Față de cele reținute, recursul

declarat de reclamantă se privește ca fondat urmând a fi admis, în baza art.

312 și art. 313 C. proc. civ., a fi casate ambele hotărâri și trimisă cauza la

instanța de fond, pentru rejudecare în sensul celor ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta B.Z.M.I.

împotriva deciziei nr. 387/A din 10 octombrie 2002 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Casează decizia recurată, precum și

sentința nr. 822 din 27 mai 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

și trimite cauza aceluiași tribunal spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2004.