ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 503/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 943 din 2 octombrie 2003, Tribunalului București, l-a condamnat pe inculpatul B.G. la 4 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen. S-a computat prevenția de la 7 decembrie 2001 la zi. Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în perioada 1993 – 1995 între SC L.T.D.I. SRL și SC R.G. SA reprezentate de Opriș Paul și SC B.T.T. au existat operațiuni comerciale legate de finalizarea lucrărilor de execuție la imobilul B 1 tronsoanele 7 și 8 situate în Calea Victoriei și a tronsoanelor 5 și 6. Între patronii acestor societăți s-a declanșat la un moment dat o dispută pentru dobândirea proprietății imobilelor ce făcuseră obiectul finalizării lucrărilor de execuție.

Disputele cu privire la câștigarea dreptului de proprietate au ajuns în instanță. După parcurgerea unui ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 3210/2000 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2054/2001 a Curții Supreme de Justiție a fost schimbată în totalitate sentința civilă nr. 2119/2000 a Tribunalului București cu consecința respingerii ca nefondate a acțiunii formulate de reclamanta SC L.T.D.I. SRL. Nemulțumit de soluția instanțelor de control judiciar, administratorul societății reclamante, P.O. a inițiat demersuri pentru promovarea unui recurs în anulare. Prin intermediul numitei G.A. a luat legătura cu avocata M.L. care a redactat memoriul pentru recursul în anulare.

Concomitent P.O. a solicitat audiență la Ministerul Justiției de unde i s-a comunicat că nu au fost identificate motive de nelegalitate pentru promovarea unui recurs în anulare. Nemulțumit de rezultatul demersurilor P.O. a continuat să încerce găsirea unei căi pentru introducerea unui recurs în anulare care să-i promoveze interesul. Prin intermediul numitei D.R. și P.M., P.O. a intrat în legătură cu inculpatul B.G. persoană străină de justiție dar care afirma că are puternice legături în rândul magistraților, precum și judecători până la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și al Curții Supreme de Justiție, dar și în rândul înalților funcționari din Ministerul Justiției.

La 2 octombrie 2001, inculpatul s-a întâlnit cu P.O. căruia i-a promis că în schimbul unor sume de bani ce le va transmite unor persoane din Parchetul Curții Supreme de Justiție va obține promovarea unui recurs în anulare în favoare. În continuare, instanța de fond reține că inculpatul s-a interesat de mai multe ori la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție de situația memoriilor prin care se solicitase promovarea recursului în anulare. A aflat astfel că la 1 octombrie 2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a promovat calea extraordinară a recursului în anulare în favoarea lui și societății administrate de P.O. și a luat de la parchet comunicarea oficială cu nr. 1870/C/7102 din 1 octombrie 2001 pe care i-a înmânat-o acestuia.

Imediat P.O. a fost citat la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Mai târziu la 8 octombrie 2001, P.O. l-a denunțat la parchet pe inculpat ale cărei convorbiri telefonice au fost ulterior ascultate și înregistrate cu autorizația procurorului. Termenul de judecată al recursului fiind fixat la 10 decembrie 2001, inculpatul s-a prezentat anterior la Arhiva Curții Supreme de Justiție unde a înregistrat componența completului de 9 judecători. A pretins apoi față de denunțător că se bucură de trecere pe lângă unii magistrați de la Curtea Supremă de Justiție și a pretins banii pentru a determina soluționarea favorabilă denunțătorului a recursului în anulare. La 7 decembrie 2001, organele de urmărire penală au organizat un flagrant în care inculpatul a fost prins după ce a primit de la denunțător suma de 8000 franci elvețieni și 500 mărci germane.

Prin decizia penală nr. 664 din 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel București a respins, ca nefondate, apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul București și inculpatului B.G. Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul B.G. care, în principal, a susținut că fapta lui s-a limitat la ridicarea unei comunicări către denunțător de la Parchetul C.S.J. și prin urmare nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, iar în subsidiar, a cerut reducerea pedepsei, motive de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 12 și 14 C. proc. pen. Recursul nu este fondat.

Din probele administrate, respectiv declarațiile martorilor și ale denunțătorului ce se coroborează cu datele din cuprinsul procesului-verbal de transcriere a convorbirilor înregistrate rezultă neîndoielnic că inculpatul a pretins bani de la denunțător, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra procurorilor de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție competenți să declare recursul în anulare și asupra unor judecători de la Curtea Supremă de Justiție care ar fi urmat să rezolve favorabil recursul în anulare declarat. Procesul-verbal de prindere în flagrant, din 7 decembrie 2001, când inculpatul a primit banii de la denunțător, dovedește fără dubiu că acesta a comis infracțiunea pentru care a fost condamnat, fapta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență.

Cât privește pedeapsa aplicată inculpatului, aceasta este just individualizată. Potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În cauză, inculpatul a fost condamnat la 4 ani închisoare, pentru infracțiunea de trafic de influență pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani. Proporționalizarea pedepsei s-a făcut mai aproape de limita minimă prevăzută de lege.

Având în vedere pericolul social concret al faptei comise de inculpat, de natură să zdruncine încrederea în instituții fundamentale ale statului, precum și faptul că în cauză nu există împrejurări de natură să atenueze răspunderea penală, pedeapsa aplicată nu este prea severă fiind de natură să satisfacă exigențele prevăzute de art. 52 C. pen., referitoare la scopul sancțiunii penale. Așa fiind, Curtea, în temeiul art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul ca nefondat și-l va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.G. împotriva deciziei penale nr. 664 din 5 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală. Deduce din pedeapsă timpul arestării preventive a inculpatului de la 7 decembrie 2001 la 28 ianuarie 2004. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 ianuarie 2004.