ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5892/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul R.G. a chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Satu Mare, solicitând obligarea la restituirea sumelor de bani încasate prin reținerea nelegală a procentului de 7% din salariul lunar, cu titlul de primă pentru asigurări sociale de sănătate, pe perioada 11 ianuarie 2000 – 1 martie 2001, cu aplicarea coeficientului de inflație până la data executării hotărârii. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că, în calitate de magistrat, beneficiază de gratuitatea asistenței medicale conform art. 9 și art. 10 din Legea nr. 92/1992, dispoziții care, raportate la Legea nr. 145/1999, sunt norme speciale și obligatorii care se aplică cu întâietate.

Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr. 515 din 7 octombrie 2002, a admis acțiunea, a obligat Tribunalul Satu Mare și Ministerul Justiției la restituirea sumelor încasate nelegal prin reținerea procentului de 7% din salariu cu titlu de primă pentru asigurări de sănătate pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 1 martie 2001 cu aplicarea coeficientului de inflație până la data executării hotărârii. De asemenea a admis cererea de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., pe care a obligat-o la restituirea sumelor către Tribunalul Satu Mare. S-a reținut în esență că față de principiul neretroactivității legii civile, dispozițiile legii speciale incidente nu au fost abrogate prin Legea nr. 145/1997 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2001 pentru aprobarea O.U.G.

nr. 179/1999 prin care s-au modificat expres prevederile art. 99 din Legea nr. 92/1992. Prin decizia civilă nr. 293 din 14 martie 2003, Curtea de Apel Oradea a respins recursul Ministerului Justiției, pentru aceleași considerente. Împotriva acestor hotărâri, în temeiul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, considerând că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În dezvoltarea motivelor recursului în anulare se susține, esențial că, din dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 4 din Legea nr. 145/1997 rezultă care sunt categoriile de persoane supuse obligatoriu asigurării, după cum art. 6 al aceleiași legi enumeră persoanele care beneficiază de asigurare de sănătate fără plata contribuției, mai departe prin art. 52 stabilindu-se obligația pentru persoanele asigurate, cu excepția celor anterior menționate, la plata unei contribuții lunare pentru asigurări sociale de sănătate. În ce privește magistrații, condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței medicale, se stabilesc prin hotărâre de guvern, respectiv prin art. 5 din H.G. 409/1998, fiind apoi precizate în Normele comune din 26 mai 1999 ale Ministerului Justiției, Curții Supreme de Justiție și Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în sensul că se beneficiază de gratuitate dacă se face dovada plății contribuției lunare de asigurări de sănătate.

Recursul în anulare este fondat. În acest sens Curtea are în primul rând în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost publicată la 31 iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la 25 iulie 1997 prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992. O corectă soluționare a litigiului este condiționată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv de dispozițiile Legii nr. 92/1992 în forma în care a fost republicată la 30 septembrie 1997. Curtea reține astfel ca fiind de necontestat că potrivit art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 magistrații și personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete urmau să beneficieze în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze.

Conform însă art. 99 alin. (2) din același act normativ condițiile de acordare a acestor facilități urmau a fi stabilite printr-o hotărâre de guvern. Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care, în art. 4, instituia obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligație. Este de reținut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistentă medicală gratuită prevăzuți de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 republicată. Ulterior, în executarea acestor din urmă dispoziții legale, a fost emisă H.G.

nr. 409/1998 care menționa expres că beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condițiile Legii nr. 145/1997. Interpretarea propusă de instanțele care au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte. Este de observat astfel că, anterior publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare și a fost modificată de două ori. În raport cu această succesiune în timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat. În același timp nu se poate omite că modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate.

Au existat așadar toate premisele pentru ca, printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi, să se prevadă într-o manieră explicită includerea magistraților și eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997. În realitate o asemenea corelare nu a avut loc, iar prin HG nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/1997. Pe de altă parte din analiza dispozițiilor art. 6 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală de venituri a fost unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau scutire a unor persoane de plata contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate.

Acest criteriu nu operează însă nici în cazul magistraților și nici în cel al personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete. Prin urmare nu există argumente pentru a se reține ca Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997. Așa fiind, interpretarea contrară avută în vedere de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a prevederilor legale menționate care atrage incidența în cauză a art. 330 pct. 2 C. proc. civ. În consecință Curtea urmează a admite recursul în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ. în sensul casării ambelor hotărârii atacate și al respingerii ca nefondată a acțiunii formulate de reclamant.

În raport cu soluția dată acțiunii principale și cu dispozițiile art. 60 alin. (1) și 63 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi de asemenea respinsă cererea de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează decizia civilă nr. 293/R din 14 martie 2003 a Curții de Apel Oradea, secția civilă, și sentința civilă nr. 515 din 7 octombrie 2002 a Tribunalului Bihor și în fond respinge acțiunea reclamantului R.G. și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Tribunalul Satu Mare împotriva C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., precum și excepțiile formulate în cauză. Respinge cererea de suspendare a executării hotărârilor atacate ca rămasă fără obiect. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2004.