ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1115/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1115/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 8 din 24

octombrie 2002 a Curții de Apel Bacău, secția penală, s-a dispus, în baza art.

11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea

inculpatului M.I. pentru infracțiunea de favorizarea infractorului prevăzută de

art. 264 C. pen.

Pentru

a pronunța această soluție instanța, în baza probelor administrate a apreciat

că nu a fost dovedită acordarea vreunui ajutor concret, de către inculpat,

condamnatului definitiv C.V, pentru a îngreuna sau zădărnici executarea

pedepsei de un an închisoare, aplicată acestuia prin sentința penală nr. 504

din 12 mai 1999 a Judecătoriei Piatra Neamț pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen.

Astfel, s-a reținut că inculpatul

M.I., vicepreședinte al Tribunalului Neamț, i-a cunoscut pe C.V. și pe fratele

acestuia C.M. în anul 1998, relațiile devenind mai apropiate, atât inculpatul,

cât și fratele condamnatului având copiii la aceeași grădiniță.

În anul 2001, în baza acestor

raporturi apropiate, C.V. i-a relatat inculpatului că, anterior, fusese

condamnat, că a formulat cereri de amânare a executării pedepsei care au fost

admise și că spera în apariția unui act normativ de clemență.

Aceste convorbiri au avut loc

telefonic și personal, inculpatul asigurându-l pe condamnat că are posibilitatea

să facă o nouă cerere de amânare a executării pedepsei.

La data de 17 august 2001, C.V. l-a

trimis pe martorul S.F. la biroul inculpatului cu o cerere de amânare a

executării pedepsei pe motiv de boală, cererea a fost citită de inculpat și a ajuns

la Judecătoria Piatra Neamț, termenul de judecată fiind stabilit de martora

J.M., ce ocupa funcția de președinte al acelei instanțe.

În cauză, s-a dispus o expertiză

medico-legală care s-a efectuat la I.M.L. Iași, adresa de înaintare fiind

înmânată avocatei condamnatului, din dispoziția inculpatului, căruia i s-a

adresat avocata.

Prin sentința penală nr. 919 din 20

noiembrie 2001, instanța a admis cererea și a dispus amânarea executării

pedepsei, iar prin decizia penală nr. 92 din 20 februarie 2002 a Tribunalului

Neamț s-a admis apelul procurorului și s-a respins cererea condamnatului.

Prin adresa nr. 771 din 3 septembrie

2001, Biroul de executări penale al Judecătoriei Piatra Neamț a făcut cunoscut

Poliției Județului Neamț, că la 2 septembrie 2001 a expirat amânarea executării

pedepsei, urmând să se procedeze la încarcerarea condamnatului C.V. în baza

mandatului nr. 880/1997.

Ca urmare, conform adresei nr.

S/22924 din 12 septembrie 2001, I.P.J. Neamț a încunoștiințat instanța de

executare că s-a dispus urmărirea locală a lui C.V.

S-a reținut de către curte că

inculpatul M.I. nu a dat nici un ajutor condamnatului C.V. pentru a îngreuna

sau zădărnici executarea pedepsei.

Astfel, s-a argumentat că amânarea

executării pedepsei este o procedură legală și chiar dacă s-ar fi dovedit că

cererea de amânare ar fi fost primită de inculpat (deși cele patru cereri de

amânare au fost primite conform rechizitoriului de către martora J.M.) ori dacă

ar fi înmânat lui S.V. copia unei adrese către o instituție sanitară, acestea

nu pot constitui acte materiale de ajutor date infractorului pentru a îngreuna

executarea pedepsei.

De asemenea, nu s-a dovedit că

inculpatul ar fi intervenit în vreun fel în soluționarea favorabilă a acestei

cereri la nici o persoană din cadrul Judecătoriei Piatra Neamț, deși C.V. a

dorit și sperat acest lucru.

Dacă ar fi avut această intenție

s-ar fi implicat în soluționarea apelului judecat la Tribunalul Neamț, unde

îndeplinea o funcție de conducere, dar apelul procurorului a fost admis.

În legătură cu informațiile legate

de posibilitatea apariției unei legi de grațiere, s-a reținut că aceasta era de

notorietate, fiind depus la parlament un proiect de act normativ de clemență.

Referitor la faptul că ultima

amânare de executare expira la 2 septembrie 2001, C.V. a fost acela care l-a

informat pe inculpat, ceea ce acesta din urmă a confirmat după consultarea

dosarului. Tot C.V. l-a informat pe M.I. că expertiza medico-legală trebuie

efectuată la I.M.L. Iași nu la Piatra Neamț, că s-a emis mandat de arestare și

că a fost dat în urmărire, toate acestea rezultând din înregistrările

convorbirilor telefonice din 7 august și 8 august 2001, 2 septembrie, 18

septembrie, 19 septembrie și 25 septembrie.

Cu privire la folosirea

înregistrărilor telefonice s-a reținut că mandatul emis la 22 iunie 2001 de

către un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, viza

interceptarea comunicațiilor numitului C.V. pe o durată de 6 luni, iar mandatul

emis la 20 septembrie 2001 de către același procuror, privea interceptarea

comunicațiilor lui C.M. pe o durată de o lună și 20 zile, ambele mandate fiind

întemeiate pe dispozițiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind

siguranța națională a României și art. 10 din Legea nr. 14/1991 privind

organizarea și funcționarea S.R.I.

Întrucât avizele de cercetare penală

a trei magistrați printre care și M.I., cât și avizul de trimitere în judecată

sunt ulterioare interceptării acestor convorbiri, divulgarea convorbirilor

incidentale ale acestui magistrat cu persoanele urmărite, s-a concluzionat de

către prima instanță că aceasta constituie o încălcare a dispozițiilor art. 21

din Legea nr. 51/1991.

S-a mai constatat de către instanță

că inculpatul nu a negat conținutul acestor procese verbale de redare a

convorbirilor telefonice și chiar dacă ele ar fi considerate mijloace de probă

legale, din conținutul lor nu a rezultat existența unui ajutor moral concret,

decisiv prin care să se urmărească îngreunarea sau zădărnicirea executării

pedepsei de către infractorul C.V.

Acest ajutor trebuia să fi constat

în crearea de dificultăți, amânări sau complicații, ori în zădărnicirea

executării pedepsei, ceea ce nu se poate reține în sarcina inculpatului M.I.

În cauză, Curtea a reținut că

inculpatul nu a dat infractorului lămuriri și sfaturi juridice în cadrul legal

al unor audiențe ci în afara acestuia, ceea ce constituie o încălcare a

atribuțiilor de serviciu și a normelor Codului deontologic pe care s-a obligat

să le respecte prin practicarea profesiei de magistrat.

Concluzionând, Curtea a apreciat că

faptele inculpatului nu îndeplinesc latura obiectivă a infracțiunii de

favorizare a infractorului și că soluția ce se impune este cea de achitare

pentru lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 264 C.

pen., imputată prin rechizitoriu.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău,

care a susținut că soluția de achitare este greșită, că în cauză s-a dovedit că

inculpatul M.I. a acordat ajutor material și moral condamnatului C.V. în

vederea amânării din nou a executării pedepsei aplicate, prin ținerea la curent

a condamnatului și îndrumarea din punct de vedere juridic precum și în vederea

obținerii în final, a unei soluții favorabile.

În acest sens, s-a menționat în

recursul procurorului, că inculpatul a primit cererea de amânare a executării

pedepsei, a verificat-o sub aspectul corectitudinii formulării, a înregistrat-o

la 17 august 2001, la Judecătoria Piatra Neamț, iar în toamna aceluiași an, a

cerut de la judecătorie și a consultat dosarele privind amânările anterioare

ale executării pedepsei lui C.V., deși nu avea vreo competență în acest sens.

S-a solicitat admiterea recursului,

casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și condamnarea inculpatului M.I.

pentru infracțiunea de favorizarea infractorului.

Recursul declarat este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

264 C. pen., constituie infracțiunea de favorizarea infractorului ajutorul dat

unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii

infracțiunii pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau

executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul

infracțiunii.

Pentru existența infracțiunii, în

varianta favorizării personale, în scopul îngreunării sau zădărnicirii

executării pedepsei este necesar a se dovedi că a existat un ajutor unui

condamnat definitiv pentru a nu se executa în mod prompt pedeapsa aplicată și

că activitatea ilicită astfel desfășurată, a avut drept rezultat o stare de

pericol pentru normala desfășurare a activității de înfăptuire a justiției.

Totodată, este necesar a se proba

existența unei legături de cauzalitate între acest rezultat și activitatea

ilicită desfășurată.

Pe plan subiectiv, se impune a se

proba, că făptuitorul, prestând ajutorul ilicit, a acționat cu intenție

cunoscând că persoana pe care o favorizează a comis o infracțiune, că este

condamnată definitiv și amânată pentru punerea în executare a mandatului de

executare a pedepsei și că prin acel ajutor este îngreunată sau zădărnicită

chiar executarea pedepsei.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate și a conținutului

constitutiv al infracțiunii, se constată că instanța de fond a pronunțat o

soluție de achitare corectă.

pedepsei închisorii este reglementată de dispozițiile art. 453 și art. 454 C.

proc. pen. și constituie o posibilitate legală pentru procuror, condamnat ori

persoana din cele arătate la art. 362 din același cod, de a se adresa instanței

de executare pentru ca aceasta să se pronunța asupra motivelor invocate și

acordării amânării.

2.

Punerea în executare a hotărârii de

condamnare la pedeapsa închisorii se face conform art. 420 C. proc. pen., prin

emiterea mandatului de către instanța de executare și trimiterea acestuia

potrivit art. 421 și art. 422 din același cod, organului competent de poliție.

executare a fost amânată, în temeiul art. 454 alin. (2) C. proc. pen., instanța

de executare ia măsuri de executare a mandatului emis anterior.

art. 115 din Legea nr. 92/1991 pentru organizarea judecătorească, magistrații

nu pot să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă

procesele respective sunt pe rolul altor instanțe decât cele la care își

exercită funcția și nici să-și exprime părerea asupra unor procese în curs de

desfășurare, iar aceste manifestări care aduc atingere onoarei și probității

profesionale constituie abateri disciplinare potrivit art. 122 din aceeași

lege.

că inculpatul în virtutea raporturilor declarat apropiate cu o persoană

condamnată definitiv, a luat cunoștință de la aceasta de pedeapsa aplicată, de

existența mandatului și de intenția ca din motive medicale să solicite o nouă

amânare a executării pedepsei.

profesiei de magistrat, inculpatul M.I. a examinat cererea și a constatat că

este bine întocmită, fiind apoi înregistrată la Judecătoria Piatra Neamț, unde

președintele instanței, judecător J.M., i-a fixat termen de soluționare în

ședință.

medico-legală instanța a admis cererea și a amânat executarea pedepsei prin

sentința penală nr. 918 din 20 noiembrie 2001, până la data de 20 februarie

2002, dar această soluție a fost desființată prin admiterea apelului declarat

de procuror și respingerea cererii.

cereri, inculpatul M.I. a recunoscut că a avut mai multe convorbiri telefonice

cu persoana condamnată, dar din conținutul lor nu se poate desprinde existența

vreunui ajutor personal concret de natură a zădărnici executarea mandatului de

executare a pedepsei închisorii în legătură cu care la 2 septembrie 2001,

judecătorul delegat cu executările penale din cadrul Judecătoriei Piatra Neamț

solicitase Poliției Județene încarcerarea condamnatului C.V.

condamnat, la 12 septembrie 2001, a fost dat în urmărire locală de către

organele poliției, însă nu a rezultat că inculpatul ar fi cunoscut despre

această măsură a poliției, ori că ar fi dat urmăritului îndrumări, sfaturi ori

sugestii care să conducă la zădărnicirea executării pedepsei.

care nu cunoștea că cel urmărit se ascunde nu a realizat în nici un fel că

săvârșește o activitate ilicită, el asumându-și legătura cu condamnatul numai

ca o relație personală lipsită de orice conotație penală, în cadrul căreia prin

convorbiri telefonice i-a dat consultații în legătură cu procesul personal și a

făcut referire la posibilitatea adaptării unui act normativ de clemență aflat

în Parlament.

fi considerate drept acțiuni ilicite de ajutorare a unui condamnat urmărit

pentru executarea unei pedepse, iar sub aspectul laturii subiective inculpatul

nu a acționat cu intenția caracteristică infracțiunii de favorizare a

infractorului prevăzută de art. 264 C. pen., soluția de achitare pentru lipsa

elementelor constitutive ale acestei infracțiuni este conformă cu probele

administrate.

În consecință, constatând că

instanța de fond nu a comis o eroare gravă de fapt în sensul art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și că astfel, motivul de casare invocat este

neîntemeiat, Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același

cod, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotriva

sentinței penale nr. 8 din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel Bacău, privind pe

inculpatul M.I.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

martie 2003.