ÎCCJ, Decizia nr. 48/2004

Asupra recursului în anulare de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de combatere a corupției și criminalității organizate, emis la data de 6 iunie 2002, inculpatul M.I.  a fost trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.

S-a reținut, în esență, că inculpatul M.I., fiind vicepreședinte al Tribunalului Neamț, a acordat sprijin moral și material condamnatului C.V., pentru a obține amânarea executării unei pedepse de 1 an închisoare, ce i s-a aplicat, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prin sentința penală nr. 504/1999 a Judecătoriei Piatra Neamț, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 235/2000 a Curții de Apel Bacău.

S-a relevat, în acest sens, că după ce a obținut, succesiv, o primă amânare a executării pedepsei, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și alte două amânări a executării, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. a) din același cod, pe baza unor expertize medico-legale, condamnatul C.V. a trimis o nouă cerere de amânare a executării pedepsei, prin S.F., care a prezentat-o inculpatului M.I. După primirea acestei cereri, inculpatul a verificat dacă a fost formulată corect, înregistrând-o apoi, cu data de 17 august 2001, pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț.

Ulterior, inculpatul l-a mai primit de două ori la birou pe S.F., cu care prilej a discutat cu acesta în legătură cu cererea de amânare a executării pedepsei formulată de C.V. Cu ocazia uneia dintre aceste vizite, inculpatul i-a transmis lui C.V., prin S.F., un înscris ce avea legătură cu dosarul în care se ceruse amânarea executării pedepsei.

După puțin timp, deși nu avea atribuții în acest sens, inculpatul a solicitat de la arhiva judecătoriei și a consultat dosarele, privind cererile anterioare de amânare a executării pedepsei formulate de C.V.

De asemenea, inculpatul a solicitat pentru consultare și dosarul nr. 7579/2001 al Judecătoriei Piatra Neamț, privind ultima cerere de amânare a executării pedepsei, iar după unul din termenele de judecată i-a cerut grefierei de ședință B.C. să redacteze și să trimită de urgență o adresă, în vederea efectuării unei expertize medico-legale, privind pe condamnatul C.V.

În urma expirării termenului până la care fusese amânată anterior executarea pedepsei, la 4 septembrie 2001, s-a comunicat de către Judecătoria Piatra Neamț să fie pus în executare mandatul, însă condamnatul C.V., fiind informat de către inculpat, a dispărut de la domiciliu, astfel că, la data de 25 septembrie 2001, a fost dat în urmărire generală.

Deși știa că respectivul condamnat se sustrăgea de la executarea pedepsei și că era dat în urmărire generală, inculpatul a continuat să aibă convorbiri telefonice cu acesta și chiar s-a întâlnit personal cu el.

Mai mult, în luna septembrie 2001, în perioada în care ultima cerere de amânare a executării pedepsei se afla pe rolul instanței, inculpatul a împrumutat de la C.V. suma de 10 milioane lei, pe care a restituit-o după puțin timp soției acestuia.

Curtea de Apel Bacău, secția penală, prin sentința penală nr. 8 din 24 octombrie 2002, făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen.

S-a motivat că faptele inculpatului, astfel cum au rezultat din probele administrate, nu întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.

În justificarea acestei concluzii, s-a învederat că, până la data de 2 septembrie 2001, C.V. s-a aflat în perioada de amânare a executării pedepsei, dispusă succesiv prin 3 sentințe rămase definitive, în legătură cu pronunțarea cărora inculpatul nu a exercitat nici o influență.

S-a mai învederat că, în raport cu conținutul materialului probator administrat, nu se poate reține că inculpatul ar fi comis vreun act susceptibil a fi apreciat ca fiind de ajutor dat unui infractor, pentru a îngreuna sau zădărnici executarea pedepsei, în accepțiunea prevederilor art. 264 alin. (1) C. pen.

În acest sens, s-a subliniat că, din moment ce amânarea executării pedepsei constituie o procedură legală, prevăzută de art. 453 C. proc. pen., se impune a se aprecia că orice demers făcut într-un asemenea scop nu se înscrie în afara legii, astfel că inculpatul, chiar dacă ar fi primit cererea și ar fi înmânat lui S.F. copia unei adrese către o instituție sanitară, nu poate fi considerat că a comis un act material de ajutor dat infractorului, pentru a îngreuna executarea pedepsei.

S-a subliniat relevanța ce o prezintă împrejurarea că nu rezultă, din nici o probă, că inculpatul ar fi intervenit în vreun fel pentru soluționarea favorabilă a cererii, precum și neimplicarea sa, în soluționarea apelului declarat de procuror, împotriva soluției de admitere a cererii de amânare a executării pedepsei.

S-a mai relevat că, prin natura lor, informațiile ce se susține că ar fi fost transmise de inculpat nu pot fi considerate de natură a fi folosite în scopul sustragerii de la executarea pedepsei, mai ales că data expirării termenului, până la care fusese acordată amânarea anterioară și necesitatea ca noua expertiză medico-legală să fie efectuată la Institutul de Medicină Legală din Iași erau indiscutabil cunoscute de către petiționarul C.V.

Totodată, făcându-se referire la înregistrările de convorbiri telefonice interceptate, s-a subliniat că acestea, pe lângă că nu s-au efectuat cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii, astfel că nu pot fi considerate probe, dar nici nu prezintă relevanța ce li s-a atribuit prin rechizitoriu, deoarece conținutul lor nu evidențiază că inculpatul a comis acte de natura celor încriminate, prin art. 264 alin. (1) C. pen.

Conchizându-se, s-a subliniat că, deși inculpatul nu a curmat unele relații de natură a-i crea dificultăți, astfel cum îl obliga profesia de magistrat, nu a comis totuși acte prin care să fi creat dificultăți, amânări sau complicații ori care să fi fost de natură a zădărnici executarea pedepsei de către C.V., astfel că se impune să fie achitat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Împotriva sentinței, procurorul a declarat recurs.

Recursul a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 1115 din 5 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, cu motivarea că actele săvârșite de inculpat nu pot fi considerate acțiuni ilicite de ajutorare a unui condamnat urmărit pentru executarea unei pedepse, iar sub aspectul laturii subiective acesta nu a acționat cu intenția caracteristică infracțiunii de favorizare a infractorului, astfel că prima instanță nu a comis nici o eroare gravă de fapt și a pronunțat o soluție de achitare justă.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând prevederile art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., a declarat recurs în anulare, împotriva hotărârilor pronunțate în cauză.

S-a susținut că, din materialul probator administrat, rezultă că inculpatul a fost contactat de C.V., acesta solicitându-i să-l ajute la introducerea și soluționarea cu celeritate a unei noi cereri de amânare a executării pedepsei și să-l informeze în legătură cu punerea în executare a mandatului, pentru ca la momentul oportun să dispară de la domiciliu.

S-a relevat că inculpatul a dat curs solicitărilor, verificând data la care expira amânarea executării acordată anterior și momentul emiterii mandatului, după care i-a furnizat lui C.V. informațiile solicitate, ceea ce i-a creat acestuia condiții să părăsească domiciliul înainte de sosirea organelor de poliție pentru a proceda la executarea mandatului.

Conchizându-se, s-a subliniat că, prin furnizarea acestor detalii cu privire la momentul când mandatul va fi executabil, inculpatul a ajutat pe condamnatul C.V. să se sustragă de la punerea în executare a mandatului respectiv.

De asemenea, s-a învederat că, din conținutul convorbirilor telefonice interceptate, rezultă că inculpatul s-a implicat în procedura de soluționare a amânării executării pedepsei, cu scopul de a-l ajuta pe C.V. să se sustragă de la aceasta, ceea ce depășește nerespectarea obligațiilor privind deontologia profesională, mai ales că a și împrumutat suma de 10 milioane lei de la acesta.

În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen.

Recursul în anulare nu este fondat.

Potrivit art. 264 alin. (1) C. pen., „ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii”, constituie infracțiunea de favorizarea infractorului.

Din dispozițiile textului de lege menționat, rezultă, deci, că pentru existența infracțiunii de favorizarea infractorului este necesar ca ajutorul să fie dat pentru a îngreuia sau a zădărnici executarea pedepsei, un simplu ajutor dat unui infractor, prin care nu se urmărește îngreunarea sau zădărnicirea executării pedepsei, neputând constitui element material al infracțiunii de favorizarea infractorului.

Or, așa cum corect s-a relevat ,prin considerentele celor două hotărâri atacate, chiar dacă nu și-a respectat obligațiile de precauțiune ce i le impunea deontologia profesională, inculpatul nu s-a implicat, totuși, în emiterea de acte neechivoce de ajutorare a condamnatului C.V., de natură a îngreuia sau zădărnici executarea pedepsei.

În această privință, pentru a se constata existența infracțiunii de favorizarea infractorului în modalitatea arătată, nu orice act susceptibil de a fi apreciat ca favorabil unui infractor poate fi apt de a îngreuia sau zădărnici executarea pedepsei, oricare dintre aceste eventualități presupunând crearea de greutăți sau dificultăți, ori împiedicări de natură a face imposibilă, în totul sau în parte, executarea pedepsei.

De aceea, cât timp intervenția inculpatului s-a limitat în exclusivitate la examinarea și aprecierea unei cereri de amânare a executării pedepsei, exercitate în conformitate cu reglementările procedurale înscrise în art. 453 C. proc. pen., nu poate fi considerată ca ajutor efectiv acordat, în condițiile prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., chiar și în ipoteza susținută prin recursul în anulare, fără să fie dovedită, a comunicării unor relații în legătură cu data punerii în executare a mandatului, ca urmare a expirării termenului până la care fusese acordată amânarea anterioară a executării.

Dar, sub acest aspect, mai este de observat și vădita inconsistență a unui astfel de pretins ajutor, din moment ce condamnatul C.V. știa, în mod riguros, data până la care obținuse amânarea executării și, ca urmare, a și făcut din timp o nouă cerere de amânare a executării pedepsei, invocând un motiv medical ce impunea supunerea sa unei expertize medico-legale.

Neîndoielnica lipsă de consistență, a pretinsului ajutor dat de inculpat condamnatului C.V., este demonstrată atât de caracterul deplin legitim al cererii de amânare a executării pedepsei formulate de acesta, care a fost soluționată de instanțele judecătorești abilitate în cadrul procedurilor reglementate și cu exercitarea căilor legale de atac, cât și de ansamblul materialului probator complet și corect apreciat de prima instanță și de aceea de control judiciar.

În adevăr, prin declarațiile din faza urmăririi penale și din fața instanței, inculpatul a susținut constant că îndrumările ce le-a dat condamnatului C.V., pe care-l cunoscuse anterior, în mod întâmplător, la grădinița frecventată de copilul său, au fost cu caracter general și în limitele permise de lege, precum și că nu a avut reprezentarea că activitatea sa ar constitui un sprijin de natură a intra în sfera ilicitului penal.

Pe de altă parte, martorii judecător C.C.C., grefier B.C., inginer S.F., avocat B.M., C.M., C.V., judecător B.E.G., judecător J.M., judecător A.E.M., procuror C.A.S., grefier C.I.C., grefier șef B.E. au făcut relatări ce confirmă situațiile de fapt reținute și avute în vedere de cele două instanțe, neimpunând concluzia că nu s-ar putea considera că, prin comunicările făcute, inculpatul ar fi dat ajutor pentru a îngreuia sau zădărnici punerea în executare a pedepsei de un an închisoare la care era condamnat C.V.

Așa fiind, în raport cu conținutul probelor administrate, se constată că instanța de recurs, reapreciindu-le sub unele aspecte, a reținut corect că, prin examinarea cererii condamnatului C.V. și comunicarea către acesta a datei la care va fi executabil mandatul ce-l privea, inculpatul a încălcat deontologia profesiei de magistrat, fără să săvârșească, însă, infracțiunea de favorizarea infractorului, ale cărei elemente constitutive nu sunt întrunite.

Tot astfel, în ceea ce privește împrumutul sumei de 10 milioane lei, la care s-a făcut referire prin recursul în anulare, se constată că obținerea acestuia nu are nici o legătură cu consultațiile pe care inculpatul le-a dat condamnatului C.V., ci se datorește relațiilor lor mai vechi, precum și că nu i se poate da altă semnificație, din moment ce a fost restituit în întregime la timpul convenit.

Dar, așa cum s-a subliniat, consultația juridică dată de inculpat și comunicările făcute de acesta, cu privire la situația executării pedepsei la care fusese condamnat C.V., nu întrunesc, sub aspectul laturii obiective și al celei subiective, elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen., încât soluția pronunțată de prima instanță, astfel cum a fost menținută în recurs, este temeinică și legală.

În consecință, urmează ca recursul în anulare să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței penale nr. 8 din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel Bacău și deciziei nr. 1115 din 5 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul M.I.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 26 ianuarie 2004.