ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 633/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul L.I. împotriva deciziei penale nr.547/A din 5 septembrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a II-a penală. S-a prezentat recurentul inculpat, asistat de apărător desemnat din oficiu, avocat T.I., lipsind partea civilă. Procedura de citare a fost îndeplinită. Procurorul a susținut oral motivele de recurs astfel cum au fost formulate. Apărătorul a lăsat la aprecierea instanței admiterea recursului parchetului care vizează primul motiv de recurs și a cerut respingerea ca nefondat al celui de-al doilea motiv de recurs. În recursul inculpatului a solicitat admiterea recursului în sensul menținerii cuantumului pedepsei și suspendării executării acesteia.

Procurorul a cerut admiterea recursului inculpatului pentru primul motiv invocat în recursul parchetului. Inculpatul a cerut admiterea recursului său și respingerea recursului parchetului. C U R T E A Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin sentința penală nr.28 din 29 martie 2000, Tribunalul Călărași a dispus condamnarea inculpatului L.I., la o pedeapsă de 3 ani închisoare, în baza art.276 alin.1 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal și la 3 ani închisoare, în baza art.208-209 lit.g cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, urmând ca, în final, inculpatul să execute 3 ani închisoare, cu aplicarea art.81-82 Cod penal, pe termen de încercare de 5 ani.

Inculpatul a fost obligat la 4.044.840 lei despăgubiri civile către Societatea de Servicii de Management Feroviar. În fapt, inculpatul L.I., în baza aceleiași rezoluții infracționale, în noaptea de 22 spre 23 septembrie 2000, a sustras de la semnalele C.F.R., din stația Dâlga, funii din cupru, în valoare de 1.572.896 lei, iar în noaptea de 26 spre 27 septembrie 2000, de la aceeași unitate, funii din cupru, în valoare de 2.471.993 lei, în ambele cazuri, punându-se în pericol siguranța mijloacelor de transport pe calea ferată. Prin decizia nr.547 din 5 septembrie 2002, Secția a II-a penală a Curții de Apel București a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași și a înlăturat aplicarea dispozițiilor art.81 Cod penal.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs împotriva sentinței penale nr.28 din 29 martie 2000 (dosar nr.703/2002) a Tribunalului Călărași și deciziei penale nr.547 din 5 septembrie 2000 (dosar nr.1713/2002) a Secției a II-a penale a Curții de Apel București, privind pe inculpat, considerând hotărârile nelegale și netemeinice, pentru neaplicarea dispozițiilor art.36 și art.85 Cod penal și greșita individualizare a pedepsei. În dezvoltarea recursului Parchetul a arătat: 1. Din fișa de cazier a inculpatului rezultă că acesta a fost condamnat prin sentința penală nr.2 din 4 ianuarie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București, la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare, fiind arestat în perioada 9 octombrie 2000 – 22 august 2001, iar prin sentința penală nr.227 din 5 iunie 2001 a Judecătoriei Videle, la o pedeapsă rezultantă de 10 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe o perioadă de 2 ani și 10 luni închisoare.

Având în vedere că fapta dedusă judecății în prezenta cauză este concurentă cu o faptă pentru care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă cu suspendare condiționată a executării pedepsei (10 luni închisoare pe termen de încercare 2 ani și 10 luni – sentința penală nr.227 din 5 iunie 2001 a Judecătoriei Videle), se impunea aplicarea dispozițiilor art.85 Cod penal, referitoare la anularea suspendării condiționate. De asemenea, prezenta faptă este concurentă și cu fapta pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare, prin sentința penală nr.2 din 4 ianuarie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București, astfel că erau incidente și dispozițiile art.36 Cod penal.

2. Conform dispozițiilor art.72 Cod penal, la stabilirea pedepselor se ține seama de dispozițiile generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Inculpatul L.I. a acționat în baza aceleiași rezoluții infracționale, la două date diferite, pe timp de noapte, săvârșind atât o infracțiune de furt calificat, cât și o infracțiune de distrugere și semnalizare falsă. Având în vedere modalitatea și împrejurările în care a acționat inculpatul, precum și antecedentele penale ale acestuia, condamnat tot pentru infracțiuni prevăzute de art.208-209 Cod penal, art.276 Cod penal și art.217 Cod penal -, se apreciază că acesta a dat dovadă de perseverență infracțională, iar pedeapsa minimă de 3 ani închisoare, nu poate duce la atingerea scopului legii penale, prevăzut de art.52 Cod penal.

De asemenea, în urma aplicării art.33 lit.a și art.34 lit.b Cod penal, în prezenta cauză, precum și a dispozițiilor art.36 și art.85 Cod penal, se impunea aplicarea unui spor, la pedeapsa rezultantă. Avându-se în vedere cele expuse, Parchetul a cerut admiterea recursului, în baza art.385 9 alin.1 pct.14 și pct.17 1 Cod procedură penală și art.385 15 alin.1 pct.2 lit.d Cod procedură penală și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice. Împotriva aceleiași hotărâri, în termen legal, a declarat recurs și inculpatul L.I., invocând și el art.385 9 alin.1 pct.14 Cod procedură penală, referitor, la greșita individualizare a pedepsei și susținând că, greșit, instanța de apel i-a înlăturat suspendarea condiționată a executării pedepsei, dispusă de prima instanță.

Analizând recursurile declarate, prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că, în principiu, fiecare dintre ele, poate fi întemeiat, în condițiile verificării, prin probe, de netăgăduit, a împrejurărilor, la care se face referire, în motivarea lor. În dosar, însă, nu se poate verifica, în această fază, cele afirmate, neexistând toate hotărârile prin care a fost condamnat inculpatul, lucru absolut necesar, spre a vedea dacă, în adevăr, faptele sunt concurente sau nu și, în ce măsură, își găsea aplicarea art.36 și 85 din Codul penal. De asemenea, nu rezultă cu certitudine, dacă inculpatul a executat ori nu ceva din vreuna din pedepsele aplicate.

În raport de hotărârile, la care se face referire în recursul Parchetului dar, și de cele din cazierul judiciar, urmează a se stabili și dacă individualizarea criticată de Parchet, dar și de inculpați, este corectă ori nu și sensul în care, pedeapsa va trebui ori nu modificată, fie și numai prin modalitatea de executare, ce se va stabili. În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să privească recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpat, împotriva deciziei atacate, ce va fi casată, alături de sentința primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la Tribunalul Călărași. Văzând și reglementarea plății onorariului pentru apărarea din oficiu; PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul L.I. împotriva deciziei penale nr.547/A din 5 septembrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a II-a penală. Casează decizia sus-menționată și sentința penală nr.28 din 29 martie 2002 a Tribunalului Călărași și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Călărași. Onorariul pentru apărarea din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 7 februarie 2003.