ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 473/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 8 noiembrie 2001,

reclamanții, D.G., N.P.I. și C.Ș.M., au solicitat, ca în contradictoriu cu

Ministerul Turismului și SC. B.T.T. SA București, instanța de judecată să

dispună obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare cumpărare, a

acțiunilor deținute de pârâta 2 la SC. P.C. SA, în condițiile documentației de

fundamentare și a raportului de evaluare întocmit de aceasta și, în subsidiar,

obligarea, în solidar, a pârâților la plata unor daune cominatorii de 5

milioane lei/zi întârziere, de la data introducerii acțiunii până la încheierea

contractelor.

În motivarea cererii, reclamanții au

invocat îndeplinirea de către aceștia a condițiilor de cumpărare a acțiunilor,

existența unei obligații legale imperative stabilite în sarcina pârâtei 1, de a

privatiza, între altele, societatea de turism menționată și pasivitatea

Ministerului Turismului.

Prin sentința nr. 9013 din 1 iulie

2002, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea, ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, deși la data de 25 februarie 2002, după declinarea

competenței soluționării în fond a cauzei, reclamanții au precizat temeiul

legal al acțiunii, aceștia nu au modificat în nici un fel cererea de chemare în

judecată, iar motivarea acesteia privește încălcarea, de către Ministerul

Turismului, a dispozițiilor speciale instituite prin O.U.G. nr. 7/2001, nr. 52/2001

și H.G. nr. 441/2001 și nr. 436/2001.

Ulterior, Ministerul Turismului a

fost scos din cauză, iar întrebările formulate la interogatoriu de reclamanți

au privit mai ales actele constitutive ale SC. B.T.T. SA, și nu ale societății

comerciale supuse privatizării, la care s-a făcut referire în precizarea

temeiului juridic depusă la 25 februarie 2002.

De asemenea, reclamanții nu au arătat,

în precizarea ulterioară depunerii acțiunii, ce norme ale Legii nr. 31/1990 au

fost încălcate, însă temeiul juridic invocat de reclamant nu leagă instanța,

aceasta fiind în drept, în temeiul rolului activ, să dea acțiunii calificarea

juridică exactă.

Față de obiectul acțiunii, cauza

cererii de chemare în judecată privește aplicarea dispozițiilor actelor

normative, cu caracter special, ce reglementează privatizarea societăților

comerciale din turism.

În cererea de chemare în judecată,

reclamanții au arătat expres că S.C. B.T.T. SA, în temeiul documentației, a

notei de fundamentare și a raportului de evaluare, a propus Ministerului

Turismului să-și dea acordul pentru vânzarea acțiunilor.

Așadar, societatea comercială

menționată a făcut toate demersurile legale necesare pentru obținerea

mandatului special al reprezentantului statului, în adunarea generală a

acționarilor, pentru aprobarea cesiunii acțiunilor.

Aceste demersuri nu priveau însă

decât obținerea unui acord de principiu, în raport de dispozițiile H.G. nr. 44/2001,

potrivit cărora hotărârea cu privire la vânzare este de competența adunării

generale a acționarilor.

Pe de altă parte, prin hotărârea nr.

7/2001, s-a decis ca nota de privatizare, cu referire la pachetul de acțiuni deținut

de pârâta 2, să fie reanalizată.

Totodată, în temeiul H.G. nr. 1291/2001,

pachetul de acțiuni deținut de această pârâtă a trecut de la Ministerul

Turismului la Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor

Statului, care nu a fost introdusă în cauză.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia nr. 212 din 10 februarie 2003, a respins recursul

declarat de reclamanți, împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat,

apreciind că instanța de fond a interpretat corect actul juridic dedus

judecății, pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Împotriva celor două hotărâri

pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe cazul de casare

prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că, în condițiile

parcurgerii fazelor procedurale prevăzute de O.U.G. nr. 52/2001, și obținerii

acordului Ministerului Turismului privind vânzarea acțiunilor prin negociere

directă, revocarea unilaterală ulterioară a acordului perfectat este lipsită de

efecte juridice.

În această situație, reclamanții

dobândiseră dreptul la încheierea în formă scrisă a contractului.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

criticate și, pe fond, admiterea acțiunii reclamanților.

La termenul de judecată din 14

ianuarie 2004, Curtea a pus în discuție din oficiu excepția necompetenței

materiale a tribunalului, ca instanță de fond.

Excepția este întemeiată, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Excepția de necompetență privește

acea situație procesuală, în care se contestă organului de jurisdicție sesizat,

cu o acțiune capacitatea de a soluționa litigiul dintre părți.

Competența materială, fiind

reglementată prin norme imperative, are caracter absolut.

Ca atare, de la aceasta nu se poate

deroga, și invocarea acesteia poate avea loc în orice fază procesuală.

Așa fiind, ea poate fi invocată și

în cursul judecării recursului în anulare, urmare faptului că, în temeiul

legii, efectele autorității de lucru judecat sunt înlăturate.

În raport de dispozițiile art. 137

din C. proc. civ., excepția invocată se soluționează anterior cercetării în

fond a cauzei.

Prin art. 32

31

din Legea nr.

99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, a fost stabilită

competența curților de apel de a soluționa, în primă instanță, cererile

prevăzute la art. 32

13

alin. (3), la art. 32

28

și la art.

32

29

.

Or, cererea formulată de reclamanți

se încadrează în dispozițiile art. 32

28

din Legea nr. 99/1999, cu

referire la art. 2 lit. a) din același act normativ.

Actele contestate și sesizarea

instanței, se situează în timp ulterior intrării în vigoare a actului normativ,

prin care, între altele, a fost stabilită competența curții de apel ca instanță

de fond, în cazuri determinate, împrejurare în raport de care se constată că

excepția de necompetență materială este întemeiată.

Ca atare, soluționând cauza cu

încălcarea competenței altei instanțe, tribunalul a pronunțat o hotărâre supusă

cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Soluționând cauza ca instanță de

recurs, curtea de apel competentă a soluționa cauza în primă instanță a

pronunțat o hotărâre supusă aceluiași caz de casare.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile criticate,

va admite excepția necompetenței materiale și va trimite dosarul Curții de Apel

București în vederea judecării în primă instanță a acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anularea

sentinței nr. 9013 din 1 iulie 2002, a Tribunalului București, secția

comercială, și a deciziei nr. 212 din 10 februarie 2003, a Curții de Apel

București, secția comercială, declarat de Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Admite excepția necompetenței

materiale și trimite cauza spre soluționare în primă instanță la Curtea de Apel

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

6 februarie 2004.