ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3645/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 161 din 28

mai 2002, Tribunalul Argeș, l-a condamnat pe inculpatul Ș.D., în baza art. 254

alin. (1) și (2) C. pen., combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen.

În baza art. 86

1

C. pen.,

s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe termenul de

încercare de 5 ani și obligarea inculpatului să respecte măsurile de

supraveghere prevăzute de art. 86

3

lit. b) și d) C. pen. și de

prezentare la Poliția comunei Poiana Lacului în ultima zi de vineri a fiecărei

luni calendaristice.

I s-a atras atenția asupra

consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 86

4

C. pen.

S-a dispus punerea de îndată în

libertate a inculpatului și deducerea din pedeapsa aplicată a timpului, cât a

fot arestat preventiv, începând cu data de 15 martie 2002.

Inculpatul a fost obligat la

cheltuieli judiciare către stat.

Instanța a reținut, în fapt, că

îndeplinind funcția de referent de specialitate în cadrul Administrației

Finanțelor Publice din comuna Ștefănești, județul Argeș, inculpatul Ș.D.,

conform atribuțiilor de serviciu, la data de 11 martie 2002 a efectuat un

control în comuna Ștefănești, identificându-l, printre alții, pe numitul A.I.

efectuând lucrări de construcții fără să posede autorizație conform Decretului

Lege nr. 54/1990.

Cu această ocazie inculpatul a

întocmit o notă de constatare, solicitându-l pe contravenient să se prezinte a

doua zi la sediu pentru clarificarea situației.

Conformându-se, martorul A.I. a fost

amenințat de inculpat, cu aplicarea unei amenzi de 4-5 milioane lei. La replica

acestuia că nu dispune de o asemenea sumă, inculpatul i-a pretins să aducă la

sediu la data de 14 martie 2002 suma de 2.000.000 lei și nu va mai fi amendat.

Nemulțumit de pretențiile inculpatului,

A.I. a denunțat fapta organelor de urmărire penală, însă flagrantul organizat

pentru ziua de 14 martie 2002 nu s-a realizat, întrucât inculpatul plecase pe

teren.

La data de 15 martie 2002,

denunțătorul A.I. s-a prezentat la sediul instituției și, intrând în birou, în

care își desfășurau activitatea 9 salariați, inculpatul l-a solicitat să iasă

împreună pe hol, unde a primit suma de 2 milioane lei pe care a introdus-o în

buzunar.

Echipa operativă a organului de

urmărire penală l-a găsit pe inculpat la birou, descoperind suma menționată în

buzunarul acestuia.

Susținerile inculpatului, în sensul

că a primit suma de bani cu titlu de amendă și contravaloare impozit pentru

veniturile din meserii, au fost înlăturate de către instanță ca nesincere, argumentându-se

cu conținutul convorbirii înregistrată pe bandă magnetică din momentul

remiterii banilor și din care rezultă că pretinderea s-a făcut în folos

propriu, pentru a nu aplica amenda, cu constatarea potrivit căreia inculpatul

nu avea și atribuțiunea de a încasa sumele cu titlu de amenzi sau impozite și

cu omisiunea acestuia de a înregistra în registrul de evidență al unității nota

de constatare.

La alegerea modalității de executare

s-a avut în vedere caracterizarea pozitivă a inculpatului la, locul de muncă și

în societate.

Hotărârea instanței a fost atacată

cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, care a criticat-o

pentru omisiunea interzicerii, ca pedeapsă complementară și a exercitării

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., greșita modalitate de

executare și neaplicarea corectă a prevederilor legale referitoare la deducerea

măsurilor preventive, precum și de către inculpat, care a solicitat achitarea

pentru lipsa vinovăției.

Prin decizia penală nr. 225 din 5

septembrie 2002, Curtea de Apel Pitești a admis, apelul parchetului, a

desființat în parte hotărârea atacată, înlăturând dispozițiile art. 86

1

C. pen.

Făcând aplicația art. 74 lit. a) C.

pen., art. 76 lit. e) C. pen., a redus pedeapsa la 2 ani închisoare și a dispus

executarea acesteia în condițiile art. 57 și art. 71 C. pen.

A aplicat o pedeapsă complementară a

interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. C. pen. și a constatat că

perioada executată prin detenție preventivă este de la 15 martie 2002, la 29

mai 2002.

Apelul inculpatului a fost respins

ca nefondat.

Instanța de apel și-a motivat

hotărârea prin constatarea, pe baza materialului probator, a existenței faptei

și vinovăției inculpatului, așa cum au fost reținute în primă instanță.

Împrejurările relative la conduita bună a inculpatului au fost valorificate

prin reținerea circumstanței atenuate prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., cu

efect asupra pedepsei, prin coborârea acesteia sub limita minimă specială,

însă, în raport cu gradul ridicat de pericol social generic, dar și concret, în

cazul dat al acestei infracțiuni s-a apreciat că pentru atingerea scopului

pedepsei este necesară executarea acesteia prin privare de libertate.

Decizia penală sus-menționată a fost

atacată cu recurs de către inculpat, invocând, în scris și oral, cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

al.1 pct. 18, 17 și 14 C. proc. pen.,

în sensul că: s-a comis o gravă eroare de fapt prin condamnarea sa, lipsindu-i

infracțiunii reținute latura subiectivă, făptuitorul neavând intenția de a-și însuși

banii încasați de la contravenient; inculpatul nu avea competența să aplice

amenda ci șeful său, astfel încât, primind suma de bani după ce a întocmit nota

de constatare, fapta ar realiza conținutul infracțiunii prevăzută de art. 256

C. pen.; netemeinic au fost înlăturate dispozițiile art. 86

1

C.

pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, reținute de

instanța de fond.

Verificând hotărârea atacată pe baza

lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că recursul nu este fondat.

Starea de fapt a fost corect

reținută de instanțe pe baza mijloacelor de probă legal administrate în cursul

urmăririi penale și în cel al judecății.

Inculpatul Ș.D. a pretins suma de

2.000.000 lei de la numitul A.I. pentru a nu-i aplica sancțiunea contravențională

prevăzută de lege pentru exercitarea unei activități neautorizate. Denunțul

făcut de A.I., în sensul celor arătate s-a confirmat prin surprinderea în

flagrant a inculpatului în momentul primirii acestei sume.

Fapta a fost săvârșită de către

inculpat în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, în calitate de referent

la Administrația Finanțelor Publice Ștefănești, având competența de a

identifica persoanele care exercită diferite activități fără autorizație și de

a aplica sancțiunile contravenționale.

Inculpatul recunoaște că a pretins

și primit suma de bani de la denunțător, însă nu în scopul de a nu-și îndeplini

îndatoririle funcției, ci aceasta reprezentând amenda pentru încălcarea

legislației fiscale și impozitul.

În dovedirea susținerilor sale,

însă, inculpatul pe de o parte, a furnizat explicații care se contrazic între

ele, pe de altă parte, nu a reușit să explice încălcările metodologiei

activității sale.

Așa cum rezultă din materialul

probator, în momentul în care denunțătorul A.I. a intrat în biroul său, în care

se aflau și salariați, în dimineața de 15 martie 2002, inculpatul i-a cerut

sus-numitului să iasă împreună pe hol pentru a finaliza cazul, unde, însă,

discuțiile au fost se scurtă durată și au vizat doar banii pe care îi aștepta.

Afirmațiile inculpatului, în sensul

că a ieșit pe hol pentru a nu-și deranja colegii, nu corespund adevărului

pentru că, potrivit propriei declarații, în momentul sosirii denunțătorului

tocmai rezolva unele probleme cu alți contribuabili în birou, ceea ce nu-i

deranja pe ceilalți. Și celelalte constatări subiective la atribuțiile

profesionale ale inculpatului și modul în care le-a exercitat în raport cu

denunțătorul A.I. susțin temeinicia hotărârii criticate.

Astfel, inculpatul, cu  toate că a

întocmit nota de constatare la data de 11 martie 2002, până la 15 martie 2002,

data realizării flagrantului, nu a înregistrat-o în registrul de evidență al

unității deși avea această obligație, omisiune căreia nu îi dă nici o

explicație.

Deși amenda și impozitul datorat nu

puteau fi percepute decât în baza unui proces-verbal de constatare a

contravenției, inculpatul nu a întocmit un astfel de înscris, găsindu-se în

biroul său la data de 15 martie 2002 doar nota de constatare din 11 martie

2002, care conținea date referitoare doar la faptă și care, așa cum s-a arătat

nici nu era înregistrată.

Potrivit metodologiei, detaliată în

instanță de șeful Administrației Finanțelor Publice Ștefănești, martorul B.B.,

inculpatul, în calitate de referent, nu avea dreptul să încaseze sume de bani

cu titlu de amenzi și impozite, această atribuție revenind agenților fiscali,

care dețineau chitanțiere.

Astfel de sume puteau fi încasate pe

loc, la sediu, de către agentul fiscal sau  transmise în debit la locul de

domiciliu al contravenientului.

Recunoscând că nu avea dreptul să

încaseze sume de bani, inculpatul Ș.D. prin declarația scrisă personal,

declarația consemnată de procuror și prin procesul verbal de confruntare cu

denunțătorul precizează că, în fapt, suma încasată intenționa să o remită

agentului fiscal R.V. când va sosi acesta la birou.

Potrivit declarațiilor agentului

fiscal sus-numit și a celorlalți salariați, R.V. se afla în birou cu inculpatul

atât anterior, cât și în momentul sosirii organului de urmărire penală.

Realizând inconsistența acestei

apărări, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală și la instanță

inculpatul a susținut o altă versiune, în sensul că, în adevăr, agentul fiscal

R.V. se afla în birou și chiar i-a cerut până la sosirea organului de urmărire

penală să taie chitanță pentru suma de 2 milioane lei, însă nu s-a realizat

aceasta deoarece nu avea datele de identitate ale contravenientului.

Deși această versiune este

confirmată în instanță de agentul fiscal, în contrazicere cu declarația

acestuia din urmă din faza urmăririi penale, justificat instanța a înlătura-o

ca nesinceră, nefiind susținută de ceilalți salariați aflați în birou sau de

alte mijloace de probă.

Față de cele ce preced, Curtea

constată că prin hotărârile pronunțate în cauză s-a reținut o situație de fapt

temeinic dovedită.

Nici critica privind greșita

încadrare juridică în prevederile art. 254 C. pen., în opinia inculpatului

fiind săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 256 C. pen., nu este fondată.

Așa cum s-a arătat, inculpatul Ș.D.

avea calitatea de subiect activ caracterizat al infracțiunii reținute și, în

exercitarea atribuțiilor funcției, a pretins și primit o sumă de bani pentru a

nu îndeplini un act la care era obligat, respectiv întocmirea procesului verbal

de constatare a contravenției și aplicarea sancțiunii.

Afirmația potrivit căreia șeful

inculpatului avea competența aplicării sancțiunii contravenționale nu

corespunde realității, inculpatul Ș.D. având, conform fișei postului, printre

alte atribuții și pe aceea de a aplica sancțiunile prevăzute de actele

normative celor ce încalcă legislația fiscală.

În sfârșit, se constată că instanța

de apel, rejudecând cauza în apelul parchetului, a dat semnificația cuvenită

tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., luând în

considerare împrejurările referitoare la conduita anterioară bună a

inculpatului atunci când, reținând această circumstanță, a coborât pedeapsa la

2 ani închisoare, sub minimul special legal, dar și având în vedere gradul

ridicat de pericol social, atât generic, cât și concret, al infracțiunii

săvârșite și poziția nesinceră a inculpatului, în raport de care a fost aleasă

modalitatea de executare prin privare de libertate, astfel încât, nici critica

privind înlăturarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen., nu este fondată.

Neconstatând nici din examinarea din

oficiu, conform art. 385

9

alin. (2) C. proc. pen., existența vreunui

caz de casare a hotărârilor pronunțate, recursul inculpatului urmează să fie

respins ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Ș.D. împotriva deciziei penale nr. 225/ A din 5 septembrie 2002 a

Curții de Apel Pitești.

Obligă pe recurent la plata sumei de

1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 septembrie 2003.