ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5395/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 2 aprilie 1998, prin

acțiune precizată ulterior, S.A. a chemat în judecată pe C.M., SC F. SA

București și Consiliul General al Municipiului București pentru revendicarea

apartamentului nr. 2 situat în municipiul București. Totodată a cerut

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2749 din

20 martie 1997 încheiat între pârâți și repunerea părților în situația

anterioară actului de înstrăinare atacat.

Judecătoria sectorului 2 București,

prin sentința civilă nr. 2348 din 28 februarie 2000, a admis acțiunea în parte

și a obligat pe pârâta C.M. să lase reclamantului, în deplină proprietate și

posesie, imobilul din litigiu. A respins capetele de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2749 din 20 martie

1997 și repunerea părților în situația anterioară.

Soluția instanței de fond a rămas

definitivă prin decizia nr. 22541 din 16 octombrie 2000 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și irevocabilă

prin decizia nr. 1514 din 22 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanțele

au reținut că apartamentul din litigiu, proprietatea autorilor reclamantului, a

fost naționalizat și vândut, la data de 20 martie 1997 pârâtei C.M. Întrucât

naționalizarea s-a făcut cu încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950,

rezultă că titlul statului nu este valabil. În schimb, actul de înstrăinare a

bunului, nefiind lovit de nulitate, are valoare legală. Cum însă, prin

comparare de titluri, acest act de înstrăinare este inferior titlului

reclamantului, s-a apreciat ca întemeiat capătul de cerere referitor la

revendicarea bunului.

Împotriva soluției instanțelor

privind revendicarea bunului dedus judecății, Procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare solicitând

a fi reformată pentru încălcarea esențială a legii, ce a determinat o rezolvare

greșită a cauzei pe fond. Respectiv, instanțele au violat cadrul procesual

dedus judecății în sensul că, nerespectând dispozițiile art. 129 C. proc. civ.,

au schimbat acțiunea în constatarea nulității într-o acțiune în revendicare și,

prin comparare de titluri, aplicată nelegal, a obligat-o pe pârâta C.M. să

restituie bunul. S-a făcut precizarea că, în cauză a fost declarată procedura

executării silite având ca obiect evacuarea pârâtei din imobil, deși, aceasta

nu beneficiază de locuință și are o stare materială precară.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit petitului modificat al

acțiunii, capătul de cerere privind revendicarea bunului există, dar, în raport

cu dispoziția instanțelor de validare a actului de înstrăinare, a fost

soluționat greșit.

Într-adevăr, menținerea judiciară a

actului de înstrăinare a bunului altuia consolidează transmiterea dreptului de

proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului. Un asemenea efect

este de esența contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi anihilat prin

compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probațiune a revendicării. Această

operațiune vizează, exclusiv, situația, inexistentă în speță, când ambele părți

ale revendicării produc titluri deosebite care emană de la autori diferiți și

care sunt fără vreo legătură (raport) între ele. Or, în speță, titlurile invocate

sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată, mai întâi, pe

existența unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar,

apoi, pe intervenția legii de naționalizare, care, originar, a dispus preluarea

bunului de către stat și, prin convenție, înstrăinarea lui către subdobânditor.

În acest cadru, ipoteza cerută probațiunii prin compararea titlurilor fiind, în

speță, absentă, rezultă că ilegal și excesiv instanțele au înlăturat efectul

translativ de proprietate al actului de înstrăinare validat judiciar, soluție

neapelată de reclamant.

Așa fiind, se impune admiterea

recursului în anulare și casarea hotărârilor atacate în sensul respingerii și a

capătului de cerere privind revendicarea bunului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul în anulare declarat de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei civile nr. 1514 din 22 mai 2001 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, deciziei civile nr. 22541 din 16 octombrie

2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și sentinței civile nr.

2348 din 28 februarie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București.

Casează în parte aceste hotărâri și,

pe fond, respinge și capătul de cerere privind obligarea pârâtei C.M. de a lăsa

în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul în litigiu.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2004.