ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1430/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

28 ianuarie 2002 R.P. a chemat în judecată Primăria municipiului București, pe S.Ș.,

S.M. și D.V. solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare prin care primăria a înstrăinat imobilul proprietatea

reclamantului situat în București, teren de 450 mp și o construcție cu subsol,

parter, mansardă, garaj și 2 magazii din zid, și anume contractul de

vânzare-cumpărare nr. 697 din 22 ianuarie 1997 încheiat cu dobânditorii S.Ș. și

S.M. pentru o parte din construcție individualizată în acțiune, 28,08% din

părțile comune și 95,59 mp teren; respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr.

698 din 22 ianuarie 1997 încheiat cu dobânditorul D.V. pentru cealaltă parte

din imobil specificată în acțiune, 72,9% din părțile de folosință comună și

237,56 mp teren.

Reclamantul a cerut și obligarea

pârâților de a-i lăsa imobilul în deplină proprietate și posesie.

În motivarea acțiunii R.P. a învederat

că a devenit proprietarul imobilului în litigiu în baza certificatelor de

moștenitor nr. 1084/1983 și nr. 1345/1983 eliberate de Notariatul de stat al sectorului

2 București urmare dezbaterii succesiunii soției sale R.S. decedată la 1

decembrie 1982. A mai precizat reclamantul că proprietarii inițiali ai

imobilului au fost Z.I. și Z.Z., părinții fostei sale soții, care l-au dobândit

în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1387/1912 de

Tribunalul Ilfov, secția notariat de la care a fost moștenit de fiica acestora

și fosta sa soție R.S. în baza certificatelor de moștenitor nr. 87/1960 și nr.

20/1962 emise de Notariatul de stat al fostului raion „23 August” București.

Ulterior, imobilul a fost preluat de

stat fără plată în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 67 din 19

ianuarie 1988 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București,

întrucât reclamantul a plecat în vizită la copiii săi în Canada și din motive

de sănătate, nu s-a înapoiat în țară la împlinirea termenului pentru care i s-a

acordat viza de ședere.

Reclamantul a precizat că respectiva

decizie nu i-a fost comunicată și că prin urmare imobilul a fost preluat de

stat fără titlu; că o acțiune de drept comun pentru revendicarea bunului i-a

fost respinsă prin hotărâre judecătorească devenită irevocabilă în anul 2000;

și că a solicitat imobilul și pe cale administrativă în baza Legii nr. 112/1995

cu cererea înregistrată sub nr. 1864 din 25 iulie 1996 cât și în temeiul Legii

nr. 10/2001 cu notificarea nr. 406 din 27 iunie 2001. Prin cererea calificată

de instanță ca fiind reconvențională formulată odată cu întâmpinarea pârâții

persoane fizice au solicitat suspendarea judecății până la completarea acțiunii

conform art. 112 alin. (1), pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 707 din 13 mai 2002 a respins excepția autorității

lucrului judecat invocată de pârâții D.V., S.Ș. și S.M. De asemenea a respins

cererea principală formulată de reclamantul R.P. ca și cererea reconvențională

ca nefondate.

Instanța a reținut că în cauză nu

sunt incidente disp. art. 1201 C. civ., întrucât litigiul anterior având ca

obiect revendicarea aceluiași imobil nu s-a purtat între aceleași părți și în

aceeași calitate juridică.

Referitor la fondul cauzei s-a

reținut că motivul invocat vizând necomunicarea deciziei de preluare a

imobilului de către stat nu poate constitui o cauză de nulitate a contractelor

de vânzare-cumpărare în litigiu deoarece se plasează posterior încheierii

respectivelor contracte, or nulitatea unui act juridic poate fi cerută pentru o

cauză ce trebuie să existe la momentul perfectării acestora.

În ceea ce privește revendicarea,

s-a constatat că pârâții persoane fizice beneficiau de prezumția bunei

credințe, prezumție care nu a fost răsturnată, astfel că actele de

vânzare-cumpărare sunt valide și pârâții persoane fizice au devenit proprietari

asupra imobilului.

Pe cale de consecință, s-a conchis

că dreptul de proprietate al reclamantului, dacă ar fi existat, s-a stins

neputând exista două drepturi exclusive asupra aceluiași obiect ceea ce făcea

ca și capătul de cerere privind revendicarea să apară nefondat.

Referitor la cererea de suspendare a

cauzei pentru neîndeplinirea cerințelor art. 112 pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ.,

aceasta de asemenea nu era fondată întrucât acțiunea conținea elementele

esențiale cerute de textul legal invocat.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 366 din 8 octombrie 2002 a respins ca nefondate

atât apelul declarat de reclamantul R.P. cât și apelul formulat de pârâții D.V.,

S.Ș. și S.M. împotriva sentinței nr. 707 din 13 mai 2002 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

S-a reținut în ceea ce privește

apelul reclamantului, că prin sentința civilă nr. 7756 din 9 septembrie 1994 a

Judecătoriei sector 2 București rămasă definitivă și irevocabilă a fost

respinsă acțiunea promovată de R.P. în contradictoriu cu Primăria Municipiului

București și SC F. SA prin care se solicitase anularea deciziei nr. 67 din 19

ianuarie 1988 emisă de fostul C.P.M.B. pentru trecerea în proprietatea statului

a imobilului situat în str. P., garaj și 2 magazii și terenul aferent de 450 mp

în condițiile Decretului nr. 223/1974.

Astfel fiind reclamantul nu mai

putea susține că actul administrativ evocat ar fi fost lipsit de efecte

juridice și că statul nu justifica statutul său de proprietar. În ce privește

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare în discuție, reclamantul a invocat

necomunicarea deciziei administrative de preluare urmată de intrarea în posesie

fără titlu de către stat. Cum însă nu au fost invocate disp. art. 968 C. civ.,

frauda la lege sau cauza ilicită în susținerea cererii, conform art. 294 C. civ.,

nici nu le poate invoca pentru prima dată în apel.

Mai mult, reclamantul nu a probat că

imobilul a fost preluat de stat fără titlu, pe acest aspect pronunțându-se două

hotărâri judecătorești care au confirmat legalitatea deciziei de preluare.

În fine, Legea nr. 10/2001 sub

imperiul căreia a fost promovată acțiunea instituie principiul bunei credințe a

subdobânditorilor conform art. 46 din lege fiind în acord cu Constituția și

tratatele internaționale referitoare la măsurile reparatorii aplicabile

foștilor proprietari.

S-a reiterat faptul că în cauză nu

erau incidente disp. art. 1201 C. civ., și s-a evidențiat că acele critici ale

apelanților pârâți persoane fizice vizând capătul de cerere privind nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare erau lipsite de interes cât timp acțiunea a

fost respinsă ca neîntemeiată.

În contra menționatei decizii a

declarat recurs reclamantul R.P. care a invocat motivul de casare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut în esență că întrucât decizia nr.

67 din 19 ianuarie 1988 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 de către fostul

C.P.M.B. nu i-a fost comunicată, nu era de natură a produce efecte juridice

privind transmiterea proprietății. De asemenea, s-a învederat că cele două

contracte de vânzare-cumpărare prin care imobilul proprietatea reclamantului a

fost înstrăinat către pârâții persoane fizice, au fost încheiate prin fraudă la

lege și cauză ilicită, întrucât vânzarea s-a făcut de către un neproprietar și

că greșit curtea de apel a respins acest punct de vedere prin invocarea

autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 7756/1994 a Judecătoriei sectorului

2 București, definitivă și irevocabilă în raport de dispozițiile art. 48 din

Legea nr. 10/2001. Tot astfel, a fost greșit invocată excepția bunei credințe

prevăzută de art. 46 din Legea nr. 10/2001 câtă vreme imobilul nu se află în

proprietatea statului așa cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (2) din

lege, întrucât fusese preluat de stat fără titlu valabil și prin urmare,

oricum, nu putea să-l înstrăineze.

Pe

de altă parte, s-a evidențiat că instanța de apel nu a analizat integral

motivul II de apel care din cele expuse, viza preluarea de către stat fără un

titlu valabil a imobilului în litigiu, cât timp a reținut că legalitatea

actului de preluare rezultă din sentința civilă nr. 7756/1994 a Judecătoriei sectorului

2 București devenită irevocabilă.

Prin acest procedeu instanța a

încălcat flagrant dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 și nu a avut în

vedere nici prevederile art. 2 pct. 2 din aceeași lege.

În fine, s-a mai susținut că au fost

nesocotite dispozițiile art. 20 (2) din Constituție și art. 1 din Protocolul

adițional la Convenția pentru drepturile și libertățile fundamentale ale

omului.

Recursul este fondat pentru motivele

ce succed.

Din dosar a rezultat că prin

sentința civilă nr. 163 din 8 ianuarie 1999, Judecătoria sectorului 2 București

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a C.G.M.B. și SC F. SA și a

respins acțiunea reclamantului R.P. pentru revendicarea imobilului situat în

București, în contradictoriu cu pârâții C.G.M.B. și SC F. SA și intervenienții S.Ș.,

S.M. și D.V. ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 prin

Decizia nr. 67 din 19 ianuarie 1988 emisă de fostul Comitet Executiv al

C.P.M.B. și că preluarea de către stat s-a făcut cu titlu (f. 59-60 dos. nr.

3229/1998), iar întrucât imobilul fusese vândut intervenienților, C.G.M.B. și SC

F. SA nu aveau calitate procesuală pasivă.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 841/A din 14 martie 2000, rejudecând apelul declarat

de reclamantul R.P. împotriva sentinței civile nr. 163 din 8 ianuarie 1999 a

Judecătoriei sectorului 2 București, l-a respins ca nefondat, soluție ce s-a

menținut și în recurs prin decizia nr. 3349 din 20 octombrie 2000 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, care a constatat nul recursul declarat de

reclamantul R.P. în contra deciziei nr. 841/A din 14 martie 2000 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, (f. 13-15 dos. nr. 762/2000 și f. 30-31 dos.

nr. 2417/2000).

Astfel fiind rezultă cu evidență că

s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în contradictoriu și cu

dobânditorii intervenienți S.Ș., S.M. și D.V. că preluarea imobilului în

dispută de către stat s-a făcut cu titlu.

Ulterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, în temeiul art. 48 din lege, R.P. a sesizat instanța de judecată

cerând pe de o parte, constatarea nulității absolute a celor două contracte de

vânzare-cumpărare prin care imobilul în dispută a fost înstrăinat de stat, în

temeiul Legii nr. 112/1995 către dobânditorii S.Ș., S.M. și D.V., iar pe de

altă parte obligarea acestora și a Primăriei Municipiului București de a-i lăsa

imobilul în deplină proprietate și posesie motivat de faptul că a fost preluat

de stat fără titlu valabil.

Potrivit art. 48 din Legea nr.

10/2001 sub imperiul căreia reclamantul a promovat acțiunea persoana

îndreptățită căreia până la intrarea în vigoare a acestei legi i s-a respins,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca

obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, pot solicita, indiferent de

natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent,

în condițiile prezentei legi.

Din cele expuse rezultă că textul

invocat nu pune în discuție existența autorității de lucru judecat într-o a

doua cerere prin care persoana îndreptățită solicită același imobil fie în

natură, fie acordarea de măsuri reparatorii dar în condițiile Legii nr.

10/2001.

În speță, atât instanța de fond cât

și cea de apel au reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1201

C. civ., neexistând identitate de părți și de poziție procesuală.

Cu toate acestea, atunci când a

examinat modalitatea în care statul a preluat imobilul, instanța de apel s-a

pronunțat în sensul că pe acest aspect exista o hotărâre judecătorească

irevocabilă care a stabilit, legalitatea deciziei de preluare și prin urmare

validitatea titlului statului asupra respectivului bun.

Or, din această perspectivă apare o

contradicție între poziția menționatei instanțe care a confirmat soluția de la

fond în ceea ce privește inexistența autorității de lucru judecat în raport de

litigiul anterior și invocarea hotărârii judecătorești din respectivul dosar

pentru a reține că imobilul în dispută a fost preluat de stat cu titlu valabil.

Așa fiind și având în vedere

intenția neîndoielnică a legiuitorului de a nu face un obstacol din existența

unor hotărâri judecătorești având ca obiect imobile preluate în mod abuziv,

pentru acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, instanța

de apel avea obligația să examineze acest aspect și în raport de calitatea

juridică a părții care a câștigat procesul.

Cum instanța de apel nu a procedat

în acest mod, se impune rejudecarea apelului, urmând a se examina autoritatea

hotărârii judecătorești irevocabile din litigiul de drept comun și în raport de

calitatea juridică a părții care a câștigat acel litigiu.

În fine, cu ocazia rejudecării

urmează a se verifica și celelalte susțineri formulate de recurent și în

principal aceea potrivit căruia nu i-a fost analizat integral cel de al doilea

motiv de apel.

Astfel fiind, recursul urmează a fi

admis, a casa decizia atacată și a trimite cauza instanței de apel pentru

rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul R.P.

împotriva deciziei civile nr. 366 din 8 octombrie 2002 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite dosarul aceleiași

instanțe pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2005.