ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2291/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 31 ianuarie 2002

A.A. a chemat în judecată Primăria

comunei Vețel, județul Hunedoara solicitând anularea dispoziției nr. 1650 din

26 noiembrie 2001 emisă de pârâtă prin care i s-a respins cererea, formulată în

baza Legii nr. 10/2001, de restituire în natură sau prin echivalent a p.t. nr.

249/250 din CF 1 Leșnic, în suprafață de 7000 mp. Totodată, făcând trimitere la

motivarea dată actului administrativ atacat în sensul că restituirea în natură

nu este posibilă, a cerut să i se acorde despăgubiri bănești.

Tribunalul Hunedoara, secția civilă,

prin sentința nr. 445 din 27 martie 2002, a respins contestația și l-a îndrumat

pe contestator să urmeze calea prevăzută de art. 36 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

civilă, prin decizia nr. 152 din 25 februarie 2003, a respins apelul

contestatorului cu motivarea că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 294 C.

proc. civ. în raport de care cererea de restituire în natură a terenului

neocupat de construcții, fiind formulată pentru prima dată în apel, este

inadmisibilă. Totodată cererea este nefondată, deoarece terenul solicitat,

fiind destinat să asigure funcționalitatea unor construcții, nu este liber.

Referitor la despăgubirile bănești s-a reținut că în raport de prevederile art.

7 și art. 40 din lege, acestea nu sunt actuale.

Împotriva deciziei din apel

contestatorul a declarat recurs, bazat pe motivul de casare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat, în esență, că soluția

atacată încalcă dispozițiile Legii nr. 10/2001 care prevăd că, de regulă,

imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură și numai dacă acest

lucru nu este posibil se acordă măsuri prin echivalent. Or, în cazul său, o

suprafață de 4000 mp este teren liber care poate fi restituit în natură. În consecință,

a solicitat obligarea pârâtei să-i restituie acest teren, iar pentru diferența

până la 7000 mp să-i fie acordate despăgubiri bănești.

Recursul este fondat după cum

urmează:

Din economia prevederilor art. 36

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dezvoltate în cuprinsul pct. 36.1 al Normelor

aprobate prin H.G. nr. 498/2003, rezultă că în cazul în care primarul investit

inițial cu soluționarea notificării constată că restituirea în natură nu este

posibilă și persoana îndreptățită a optat pentru despăgubiri bănești, are

obligația să transmită dispoziția sa prefecturii, în termen de 60 zile de la primirea

notificării. Prefectura va înregistra și cuantifica despăgubirile bănești până

la data intrării în vigoare a legii speciale la care face trimitere art. 40 din

Legea nr. 10/2001.

Potrivit pct. 36.2 din Norme,

prefectura are obligația să verifice dacă restituirea în natură era totuși posibilă.

Ipoteza afirmativă a obligă să se conformeze regulilor arătate în cuprinsul

acestui text (din Norme).

Nu mai puțin, reglementările de

ansamblu cuprinse în Legea nr. 10/2001 și Normele de aplicare a legii, obligă

entitatea investită cu soluționarea pricinii să respecte instituția măsurilor

reparatorii strict individualizate (art. 9).

Or, în speță, instanța de apel a

ignorat toate aceste reglementări. Mai întâi, n-a observat că prin notificare,

contestatorul a solicitat restituirea în natură a bunului și dacă acest lucru

nu este posibil să-i fie acordate despăgubiri. Apoi, a trecut peste faptul că

pârâta, rezolvând simplist cererea, a făcut aplicarea art. 8 din lege, situație

care a determinat poziția echivocă a contestatorului. Ea a rămas neelucidată

deoarece, în sensul art. 129 C. proc. civ., nu s-a cerut acestuia explicațiile

necesare. Nu mai puțin, au rămas neclarificate aspecte importante cum sunt

regimul juridic al bunului, posibilitatea restituirii în natură a unei părți

din acesta, incidența măsurilor reparatorii strict individualizate și

obligațiile datorate de pârâtă vizând soluționarea corectă a pricinii.

Cum toate aceste aspecte sunt, în

sensul art. 314 C. proc. civ. împrejurări rămase nestabilite care împiedică

Înalte Curte să hotărască asupra fondului pricinii, se impune admiterea

recursului și casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei la aceeași instanță

pentru a rejudeca apelul în limitele arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

declarat de reclamantul

A.A. împotriva deciziei nr. 152/A din 25 februarie 2003

a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Casează

decizia și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2004.