ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3568/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 25 mai 2001 S.G. a chemat în judecată , prin acțiune modificată ulterior, pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, S.C. C. S.A. Constanța, S.C. M.I. SRL Constanța, Consiliul Local Constanța și D.G.F.P. Constanța, pentru revendicarea imobilului situat în municipiul Constanța, compus din construcții și teren (cota de 2/3) și naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 158 din 15 martie 2002, a respins, ca nefondată, acțiunea. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 18 din 13 februarie 2003, a respins, ca nefondate, apelurile reclamantei și pârâtei S.C.

C. S.A. Constanța, cu motivarea că, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, acțiunea este inadmisibilă. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, bazat pe motivele de casare prevăzute de art. 8 și art. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a arătat, în esență, că instanțele, printr-o interpretare eronată a actelor juridice deduse judecății și a dispozițiilor legale ce le sunt aplicabile, a pronunțat o soluție lipsită de temei legal. Respectiv, împrejurarea că notificarea sa, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, n-a primit un răspuns printr-o ofertă de restituire, face să existe, în baza art. 46 alin. (4) și (5) și art. 47 alin. (2) din legea arătată, dreptul la acțiunea în revendicare, fondat pe dispozițiile art. 480 C. civ.

A solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Recursul este nefondat. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații. În cazul imobilelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, dispozițiile legale enunțate referitoare la excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, bazată pe dispozițiile dreptului comun, au primit aplicare la data de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare această lege specială. Rezultă că în cazul imobilelor menționate, legea veche, materializată, în speță, în dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., invocate de reclamantă, suportă, inevitabil, efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de art. 15 din Constituție și art. 1 C. civ.

Ca urmare, pentru motive de ordine publică, accesul reclamantei la un proces echitabil cu privire la imobilul revendicat a putut fi exercitat, cu deschiderea acțiunii civile în revendicare, în condițiile și pe căile prevăzute de legea nouă. De altfel, reclamanta a declanșat procedura prevăzută de legea nouă, dar susținând că anumite iregularități ivite în aplicarea acestei legi, de natură să întârzie, inacceptabil, satisfacerea pretențiilor sale, îi redeschide calea acțiunii în revendicare după dreptul comun. Opinia reclamantei este inacceptabilă deoarece legea nouă (Legea nr. 10/2001) a suprimat, practic, în totalitatea ei, acțiunea legii vechi (dreptul comun) și, fără a elimina accesul în justiție, a perfecționat sistemul măsurilor reparatorii (restitutio in integrum), iar prin norme procedurale speciale, cu caracter absolut, l-a subordonat controlului judecătoresc.

Așa fiind și întrucât accesul în justiție, invocat de reclamantă, este supus procedurilor prevăzute de legea nouă, ca lege specială, cu temei a fost respinsă acțiunea în revendicare. Drept urmare, se impune respingerea recursului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.G. împotriva deciziei civile nr. 18 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2004.