ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3568/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 25 mai 2001 S.G. a chemat în judecată

, prin acțiune modificată ulterior, pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, S.C. C. S.A. Constanța, S.C. M.I. SRL Constanța, Consiliul Local

Constanța și D.G.F.P. Constanța, pentru revendicarea imobilului situat în

municipiul Constanța, compus din construcții și teren (cota de 2/3) și

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Tribunalul Constanța, secția civilă,

prin decizia nr. 158 din 15 martie 2002, a respins, ca nefondată, acțiunea.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin

decizia nr. 18 din 13 februarie 2003, a respins, ca nefondate, apelurile

reclamantei și pârâtei S.C. C. S.A. Constanța, cu motivarea că, în raport de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, acțiunea este inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat

recurs, bazat pe motivele de casare prevăzute de art. 8 și art. 9 C. proc. civ.

în dezvoltarea cărora a arătat, în esență, că instanțele, printr-o interpretare

eronată a actelor juridice deduse judecății și a dispozițiilor legale ce le

sunt aplicabile, a pronunțat o soluție lipsită de temei legal. Respectiv,

împrejurarea că notificarea sa, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

n-a primit un răspuns printr-o ofertă de restituire, face să existe, în baza

art. 46 alin. (4) și (5) și art. 47 alin. (2) din legea arătată, dreptul la

acțiunea în revendicare, fondat pe dispozițiile art. 480 C. civ. A solicitat

admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații.

În cazul imobilelor prevăzute de Legea nr. 10/2001,

dispozițiile legale enunțate referitoare la excepția de inadmisibilitate a

acțiunii în revendicare, bazată pe dispozițiile dreptului comun, au primit

aplicare la data de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare această lege

specială.

Rezultă că în cazul imobilelor menționate, legea

veche, materializată, în speță, în dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.,

invocate de reclamantă, suportă, inevitabil, efectele aplicării imediate a

legii noi, consacrate de art. 15 din Constituție și art. 1 C. civ. Ca urmare,

pentru motive de ordine publică, accesul reclamantei la un proces echitabil cu

privire la imobilul revendicat a putut fi exercitat, cu deschiderea acțiunii

civile în revendicare, în condițiile și pe căile prevăzute de legea nouă.

De altfel, reclamanta a declanșat procedura

prevăzută de legea nouă, dar susținând că anumite iregularități ivite în

aplicarea acestei legi, de natură să întârzie, inacceptabil, satisfacerea

pretențiilor sale, îi redeschide calea acțiunii în revendicare după dreptul comun.

Opinia reclamantei este inacceptabilă deoarece

legea nouă (Legea nr. 10/2001) a suprimat, practic, în totalitatea ei, acțiunea

legii vechi (dreptul comun) și, fără a elimina accesul în justiție, a

perfecționat sistemul măsurilor reparatorii (restitutio in integrum), iar prin

norme procedurale speciale, cu caracter absolut, l-a subordonat controlului

judecătoresc.

Așa fiind și întrucât accesul în justiție,

invocat de reclamantă, este supus procedurilor prevăzute de legea nouă, ca lege

specială, cu temei a fost respinsă acțiunea în revendicare.

Drept urmare, se impune respingerea recursului,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta S.G. împotriva deciziei civile nr. 18 din 13 februarie

2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2004.