ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1310/2003

Asupra recursului de față,

Examinând actele dosarului constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 476 din 9

mai 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat, printre

alții, pe inculpatul T.C., la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, în baza

art. 208 raportat la art. 209 lit. a) C. pen., prin schimbarea încadrării

juridice a faptei din art. 211 alin. (2) lit. a) și f) C. pen., în baza art.

334 C. proc. pen.

În baza art. 39 alin.(1) C. pen., a contopit

pedeapsa aplicată de 3 ani și 6 luni închisoare cu pedeapsa de un an și 4 luni

închisoare aplicată prin sentința penală nr. 811/2001 a Judecătoriei Bârlad,

urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 6 luni

închisoare.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului și a fost dedusă prevenția acestuia de la 4 decembrie 2001 la zi.

S-a luat act că partea vătămată nu

s-a constituit parte civilă în cauză.

Tribunalul a reținut că în ziua de 2

decembrie 2001, ora 10, în timp ce partea vătămată U.I., împreună cu alte

persoane, se afla în camera nr. 412 a Căminului B.A.I.C.C.C.F, au intrat în

cameră trei tineri, printre care și inculpatul T.C. Aceștia au luat o haină de

piele, aparținând părții vătămate U.I., în contul unei sume de 500.000 lei pe

care M.A., un alt locatar al camerei, le-ar fi datorat-o. Instanța a considerat

că amenințările proferate de aceștia la adresa celor din cameră nu au avut ca

finalitate sustragerea bunului aparținând părții vătămate, ci restituirea

presupusei datorii. S-a apreciat că luarea acelui bun ar fi constituit o

garanție pentru restituirea banilor.

Ca urmare, tribunalul a schimbat

încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, în baza art. 334 C. proc.

pen., din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și

f) C. pen., în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 și art. 209

lit. a) C. pen.

Prin decizia penală nr. 680 din 30

octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței

menționate, pe care a desființat-o în parte și, rejudecând în fond, în baza

art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de cei

trei inculpați (C.M., P.M. și T.C.) din infracțiunea de furt calificat

prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., în infracțiunea de

tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și f) C. pen.

Curtea de apel a condamnat pe toți

inculpații pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, aplicând inculpatului

T.C. pedeapsa de 5 ani închisoare, pe care a contopit-o cu pedeapsa de un an și

4 luni închisoare aplicată în baza sentinței penale nr. 811/2001 a Judecătoriei

Bârlad, urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

În baza art. 116 C. pen., a aplicat

inculpatului T.C. măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în municipiul

București pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei.

Prin aceeași decizie, a fost respins

ca nefondat apelul declarat de inculpatul T.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs numai inculpatul T.C. Recursul nu a fost motivat în scris, ci

numai oral de apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, care a

solicitat casarea deciziei atacate și menținerea sentinței pronunțate de prima

instanță.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele argumente:

Încadrarea juridică dată faptei

inculpatului T.C. a fost corect făcută prin rechizitoriul parchetului, și,

respectiv, prin decizia atacată, deoarece furtul a fost săvârșit prin

întrebuințarea de violențe și amenințări, elemente constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și f) C. pen.

(în redactarea anterioară modificărilor dispuse prin Legea nr. 169/2002). Fapta

a fost săvârșită de mai multe persoane, într-o locuință (camera unui cămin), și

nu a constituit numai o luare a unui bun mobil din posesia părții vătămate fără

consimțământul acesteia, pentru a putea fi considerat doar furt.

Astfel, însuși inculpatul T. a

recunoscut, în declarația dată la 5 decembrie 2001, că au dat „buzna în

cameră”, că au solicitat bani, amenințând-i pe cei prezenți că-i vor arunca pe

geam, după care au luat haina de piele aparținând părții vătămate. De asemenea,

a recunoscut că partea vătămată a fost bruscată și amenințată.

Martorul M.A. a declarat că nu a

luat nici o sumă de bani de la inculpați, (cărora deci nu le datora nimic). Cei

trei inculpați (care căutau bani) au luat în final haina aparținând vărului său

U.I., iar când acesta s-a opus, unul dintre inculpați l-a amenințat cu lovirea.

Curtea reține că deposedarea părții

vătămate de bunul său s-a făcut cu violență, în condițiile în care aceasta nu

avea nici o datorie către inculpați, iar inculpații au fost avertizați că bunul

nu este al presupusului datornic (vărul părții vătămate). De altfel, în acest

sens, inculpații nu au prezentat dovezi cu privire la existența vreunei

datorii.

Vinovăția inculpatului a fost

stabilită pe baza declarațiilor părții vătămate, ale inculpatului T.C. (care a

recunoscut fapta), ale celorlalți inculpați, precum și ale martorilor oculari

(M.A., P.M., P.C.). După săvârșirea infracțiunii, inculpații au dat haina de

piele sustrasă, martorului S.C. în schimbul unei alte haine și a sumei de

500.000 lei pe care urmau să o primească ulterior.

În mod evident, intenția

inculpaților a fost aceea de a-și însuși pe nedrept și prin violență un bun

care nu le aparținea, iar nu de a-și recupera vreo datorie sau a-și constitui o

garanție, astfel cum reține în mod eronat și fără nici o probă în acest sens,

prima instanță.

Pentru infracțiunea de tâlhărie

săvârșită de inculpați, dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. a) și f) C. pen.

(în redactarea anterioară Legii nr. 169/2002) prevedeau pedeapsa închisorii de

la 5 la 20 de ani.

Pedeapsa de 5 ani închisoare

aplicată inculpatului, pedeapsa minimă prevăzută de textul penal menționat,

este corect individualizată avându-se în vedere atât pericolul social al

faptei, cât și persoana infractorului ce are antecedente penale.

Ca urmare, recursul inculpatului

urmează a fi respins ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen, recurentul inculpat urmează a fi obligat la plata sumei de 1.300.000 lei

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei reprezentând

onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.C. împotriva deciziei penale nr.

680 din 30 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce

din pedeapsa aplicată, timpul reținerii și al arestării preventive de la 4

decembrie 2001 la 14 martie 2003.

Obligă

pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

14 martie 2003.