ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2820/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 52 din 9 aprilie

2002, Tribunalul Militar Teritorial l-a condamnat pe inculpatul mr.(r) C.M.T.,

în baza art. 250 alin. (2) C. pen., la un an închisoare. Conform art. 81 C.

pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3

ani, care constituie termen de încercare.

Inculpatul a fost obligat la

2.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Instanța a reținut, în fapt, că în

seara de 5 aprilie 2001, minorele S.I.V. și S.T.M., în vârstă de 15 și

respectiv 16 ani, se găseau în zona stației CF Oradea, așteptând doi verișori,

care ieșeau de la cursuri, fiind studenți.

În jurul orelor 21,00, de acestea

s-a apropiat mr. C.M.T., șeful Serviciului județean de Poliție Transporturi

Bihor, îmbrăcat civil și sub influența băuturilor alcoolice și fără motiv, a

început să le adreseze cuvinte vulgare, reușind să o prindă de mânecă pe S.T.M.

Încercând să scape, minora s-a

smucit, astfel că geaca de fâș i-a fost scoasă și aceasta a fugit. Între timp,

văzând ce se întâmplă, minora S.I.V. s-a îndreptat spre gară, cerând ajutor mai

multor cetățeni.

Sesizând strigătele acesteia din

urmă, inculpatul a urmărit-o, reușind să o prindă și să o țină de păr.

Întrucât fapta se petrecea în

prezența unui grup de oameni, cărora li s-au alăturat și minora S.T.M. și

martorii A.T. și J.T., aceștia au început să-l lovească pe inculpat, pentru a o

scăpa pe minora S.I.V., violențele încetând în momentul în care ofițerul de

poliție și-a declinat identitatea și s-a legitimat.

Partea vătămată S.I.V., împreună cu

cei doi martori sus-numiți, au fost conduși de către inculpat și alți polițiști

la Postul de poliție TF din Stația CF Oradea. Aici, inculpatul a introdus-o pe

minoră într-un birou, în care se mai afla plt. maj. B.G., subordonat al

inculpatului.

Susținând că minora S.I.V., împreună

cu prietena ei și doi băieți l-au tâlhărit, deposedându-l de telefonul mobil,

inculpatul, furios, i-a cerut acesteia să spună numele celorlalți.

Întrucât minora a negat constant să

fi comis tâlhăria, inculpatul a lovit-o cu capul de birou și de perete, apoi cu

pumnii peste cap și peste corp.

Anunțați de cele întâmplate, au

sosit la Postul de poliție TF părinții celor două minore și mr. de poliție

S.D., prieten al familiei S., precum și un echipaj al Poliției municipiului

Oradea, toți fiind conduși la Poliția municipiului Oradea, pentru cercetări, ca

urmare a plângerii depusă de inculpat.

Conform certificatului medico-legal

nr. 944/Ia/323 din 6 aprilie 2001, al Laboratorului județean de Medicină Legală

Oradea, minora S.I.V. a suferit leziuni, produse prin lovire și necesită 3-4

zile îngrijiri medicale.

La rândul său, inculpatul C.M.T. a

suferit leziuni urmare violențelor exercitate asupra sa de către cetățeni,

pentru care a avut nevoie de 4 zile îngrijiri medicale, conform certificatului

medico-legal nr. 943/Ia/323 din 6 aprilie 2001.

Pentru a reține această situație de

fapt, instanța a avut în vedere mijloacele de probă administrate în cursul

urmăririi penale și în cel al judecății, care confirmă susținerea, de către

inculpat, a infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C.

pen.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel inculpatul, solicitând achitarea întrucât nu a lovit-o pe partea

vătămată în incinta postului de poliție, ci doar a urmărit-o și a reținut-o în

scopul identificării și celorlalți participanți la comiterea actului de

tâlhărie, al cărei victimă a fost.

Prin decizia nr. 65 din 16 iulie

2002, Curtea Militară de Apel a admis apelul inculpatului, a desființat

sentința și în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit.

b

1

) C. proc. pen. și art. 18

1

C. pen., l-a achitat pentru

infracțiunea prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.

Conform art. 18

1

C. pen.,

a aplicat inculpatului sancțiunea administrativă a amenzii de 1.500.000 lei.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Instanța a reținut că, în adevăr,

inculpatul a imobilizat-o pe S.I.V și a condus-o în incinta postului de poliție

unde, pentru a spune cine sunt ceilalți participanți la tâlhărie, a lovit-o și

i-a produs leziunile, menționate în certificatul medico-legal.

În raport, însă, de împrejurările

concrete în care a fost comisă, inculpatul acționând într-o evidentă stare de

tulburare psihică, determinată de tâlhăria comisă asupra lui, de urmările

minime ale acțiunilor de violență și de conduita anterioară bună a

făptuitorului, fapta acestuia nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracțiuni.

Decizia sus-menționată a fost

atacată cu recurs de către Parchetul Militar, de pe lângă Curtea Militară de

Apel, care a criticat-o pentru greșita achitare, fapta prezentând gradul de

pericol social al infracțiunii imputate și de către inculpat, care a susținut,

pe de o parte, inexistența acțiunii de lovire din conținutul laturii obiective

a infracțiunii iar, pe de altă parte, lipsa cerinței esențiale ca acțiunea de

lovire să fi fost comisă în exercițiul atribuțiilor de serviciu, el fiind

implicat ca persoană vătămată a infracțiunii de tâlhărie.

Verificând hotărârea atacată, pe

baza materialului de la dosarul cauzei, Curtea constată că recursul

parchetului, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen., este fondat.

Din materialul probator aflat la

dosar rezultă, așa cum, de altfel, au reținut și instanțele, care s-au

pronunțat anterior în cauză, că inculpatul C.M.T. a săvârșit, cu vinovăție,

fapta caracterizată juridic ca fiind infracțiunea prevăzută de art. 250 alin.

(2) C. pen.

Inculpatul, obligat, conform art. 27

alin. (4) din Legea nr. 218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției

Române, să intervină și în afara orelor de program, avea, corelativ, în baza

art. 31 din aceeași lege, dreptul de a conduce la sediul poliției persoanele

suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale.

Așa a și procedat inculpatul C.M.T.

atunci când, suspectându-le pe cele două minore ca fiind implicate în

sustragerea prin violență a telefonului său, a imobilizată-o și condus-o la

sediul Poliției TF din stația CF Oradea, pe partea vătămată S.I.V.

Din acest moment însă, implicarea sa

în efectuarea cercetărilor a fost ilegală, fiind parte în cauză.

Este în afară de orice îndoială că,

inculpatul, aflat și sub influența alcoolului, a exercitat acte de violență

asupra părții vătămate în biroul din clădirea postului de poliție.

Plângerea și declarațiile părții

vătămate S.I.V. se coroborează cu constatările și concluziile certificatului

medico-legal, din care rezultă leziuni dispuse în diferite zone ale corpului,

cap, regiunea lombară, hemitorace, coapsă, mână, dar și cu declarațiile

martorilor M.Ș., M.E., S.T. și A.T.

Deși martorii nu s-au aflat în birou

în momentul exercitării violențelor, au perceput din apropiere, zgomotele

produse de bufnituri, asociate cu strigătele minorei și au văzut-o pe aceasta,

când a ieșit, cu pete roșii pe față.

Potrivit art. 43 din Legea nr.

360/2002, privind statutul polițistului, acestuia îi este interzis să provoace

unei persoane suferințe fizice ori psihice, cu scopul de a obține informații

sau mărturisirii, ori de a o pedepsi pentru un act pe care acesta nu l-a comis,

ori este bănuită că l-a comis.

Fapta, săvârșită în condițiile

reținute, prezintă gradul de pericol social precum și celelalte trăsături ale

infracțiunii prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.

Pentru aceste motive, Curtea

constată că este greșită aprecierea făcută de instanța de apel, în sensul

lipsirii gradului de pericol social al infracțiunii, luând în considerare

starea de tulburare a inculpatului datorată împrejurării, că era chiar el cel

vătămat prin tâlhărie.

Inculpatul și-a arogat nelegal

competența de cercetare penală și, mai mult, a exercitat această atribuție a

poliției în mod abuziv, prin folosirea unor mijloace neîngăduite de lege.

Față de cele ce preced, recursul

declarat de inculpat și întemeiat pe cazurile de casare, prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 12 și 18 C. proc. pen., este nefondat.

Fapta, așa cum s-a arătat, a fost

săvârșită de către inculpat, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, prin

încălcarea drepturilor și îndatoririlor prevăzute de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul

Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, împotriva deciziei nr. 65 din 16

iulie 2002, a Curții Militare de Apel, privind pe inculpatul C.M.T.

Casează decizia atacată, în sensul

că, urmare a admiterii apelului declarat de inculpat, modifică pedeapsa de un

an închisoare, aplicată în baza art. 250 C. pen. și o reduce la 6 luni

închisoare.

Menține dispoziția de suspendare

condiționată a executării pedepsei, pe durata prevăzută de art. 82 C. pen., de

2 ani și 6 luni.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul C.M.T. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe inculpat la plata sumei de

1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi

12 iunie 2003.