ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 128/2003

S-a luat în examinare re

cursul

declarat de partea civilă C.M.T. împotriva deciziei penale nr.159/A din 5

septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea, privind pe inculpații A.V. și

R.I. S-au prezentat recurenta parte civilă  C.M.T. și intimații

inculpați ambii aflați în stare de arest, asistați de apărător desemnat din

oficiu, avocat B.E.

Au lipsit: intimata parte responsabilă civilmente  A.D. și Autoritatea

tutelară – Primăria Municipiului Galați.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, a pus în discuție admisibilitatea  recursului promovat

de partea civilă.

Recurenta parte civilă  a lăsat  la aprecierea Curții admiterea

recursului.

Apărătorul inculpaților a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil.

Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului, ca inadmisibil, întrucât

partea civilă nu a uzat de calea de atac a apelului.

Inculpații pe rând, având ultimul cuvânt au lăsat la aprecierea Curții

admiterea recursului declarat de partea civilă.

C  U

R  T  E  A

Asupra recursului de față;

In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.96 din 29 aprilie 2002, Tribunalul Bihor Oradea a

condamnat pe inculpații:

-  R.I. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie

prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, d și e cu aplicarea art.75 lit.c Cod penal,

și  A.V. la  2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, d și e cu

aplicarea art.99 alin.3 Cod penal.

Pentru inculpatul R.I. s-a făcut aplicarea art.71 și 64 Cod penal.

In baza art.350 Cod procedură penală, a fost menținută starea de arest a celor

doi inculpați, iar în temeiul art.88 Cod penal, din pedepsele aplicate acestora

s-a dedus durata reținerii și arestării preventive de la 10 octombrie 2001, la

zi.

In baza art.14 Cod procedură penală și 998 Cod civil, cei doi  inculpați

au fost obligați  solidar, iar inculpatul  A.V., solidar și cu partea

responsabilă civilmente A.D., să plătească părții vătămate  C.M.T.

suma de 2.500.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, fiind respinsă

cererea acesteia de obligare a inculpaților la plata de daune morale.

In baza art.191 Cod procedură penală, inculpații au fost obligați solidar,

inculpatul A.V.,  solidar și cu partea responsabilă civilmente A.D., să

plătească statului suma de câte 1.500.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli

judiciare, iar în temeiul art.193 Cod procedură penală și în aceleași condiții

de solidaritate, suma de câte 500.000 lei fiecare, cu același titlu, părții

vătămate  C.M.T.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut, în fapt,

următoarele:

In noaptea de 5 aprilie 2001 în jurul orelor 21,30, pe când  cei  doi

inculpați se deplasau pe jos, pe trotuarul din dreapta b-dului Stefan cel Mare

din Oradea, cu direcția de mers pasarela peste calea ferată, în apropiere de

mesageria Stației C.F.R. Oradea, într-o zonă luminată, au  văzut-o

pe  partea  vătămată  C.M.T., care circula din sens opus pe

același trotuar, având asupra sa un telefon celular marca „Panasonic” pe care

îl butona.

Văzând că partea vătămată este în stare de ebrietate, inculpații s-au hotărât

să-i sustragă telefonul, motiv pentru care s-a apropiat de aceasta și în

momentul în care au ajuns, în dreptul ei, inculpatul  R.I. i-a smuls telefonul

din mână, după care, împreună cu inculpatul A.V., în fugă, au părăsit locul

faptei.

Ajunși la locul de reședință inculpații, au purtat convorbiri cu telefonul

sustras cu mai multe persoane, după care la câteva zile l-au vândut unei

persoane care nu a putut fi identificată.

Intrucât bunul sustras nu a putut fi recuperat, partea vătămată s-a constituit

parte civilă cu suma de 2.50.000 lei.

Impotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpații, pe care, au criticat-o,

în principal, cu privire la greșita lor condamnare, solicitând a se dispune

achitare pentru fapta imputată iar, în subsidiar, schimbarea încadrării

juridice a faptei în infracțiunea de furt calificat cu consecința reducerii

pedepselor și  suspendarea condiționată a executării acesteia, întrucât nu

au folosit acte de violență pentru sustragerea telefonului.

Prin decizia penală nr.159/A din 5 septembrie 2002, Curtea de Apel Oradea a

respins, ca nefondate apelurile declarate de inculpații  cu motivarea că

în mod corect prima instanță a reținut că fapta celor doi inculpați de a

sustrage, pe timp de noapte, și dintr-un loc public, prin violență, un telefon

celular aparținând părții vătămate, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie și nu de furt calificat, vinovâția acestora rezultând

în mod evident din probele administrate în cauză, existente la dosar.

S-a mai arătat că în ce privește pedepsele aplicate celor doi inculpați cât și modalitatea

de executare a acestora au fost just individualizate, fiind respectate

prevederile art.72 Cod penal, și ca atare acestea sunt în măsură să realizeze

cerințele art.52 Cod penal.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către partea civilă

C.M.T., pe care a criticat-o cu privire la faptul că  urmărirea

penală desfășurată în cauză nu este completă, deoarece la săvârșirea faptei au

participat mai multe persoane, motiv pentru care se impune restituirea cauzei

la organul de urmărire penală în vederea extinderii  cercetărilor pentru

toți făptuitorii  și trimiterea lor în judecată.

Recursul declarat de partea civilă  C.M.T.  este inadmisibil.

Potrivit art.385

1

alin.ultim. Cod procedură penală, nu pot fi atacate

cu recurs sentințele în privința cărora persoanele prevăzute în art.362 nu au

folosit calea apelului, ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede

această cale de atac.

Analizând actele și lucrările de la dosar în raport cu prevederile textului de

lege citat, se constată că, după pronunțarea hotărârii de condamnare de către

prima instanță, aceasta a fost atacată cu apel, numai de  inculpați, lucru

pe care nu  l-a făcut și partea vătămată care, potrivit art.362 Cod

procedură penală avea acest drept.

Pe de altă parte, hotărârile primei instanțe rămân definitive, potrivit art.416

pct.2 Cod procedură penală la data expirării termenului de apel.

Raportând aceste prevederi la cauza de față, se constată că după pronunțarea

hotărârii, de către prima instanță partea civilă nu a declarat apel, iar

apelurile declarate de inculpați nu au vizat latura civilă a cauzei, care a

rămas  astfel cum a hotărât prima instanță, situație în care, sub acest

aspect (al laturii civile) hotărârea primei instanțe a rămas definitivă la data

expirării termenului de apel.

Prin urmare, neuzitând de calea de atac a apelului, partea civilă a declarat

recurs împotriva unei hotărâri rămasă definitivă, fapt ce face ca acesta să fie

inadmisibil, urmând a fi respins ca atare, în temeiul art.385

15

pct.1

lit.a Cod procedură penală și a dispune potrivit dispozitivului prezentei

decizii.

De menționat că și în situația în care recursul era legal declarat, acesta era

tot inadmisibil, întrucât motivul de casare invocat nu privea latura civilă a

cauzei, iar potrivit art.362 alin.1 lit.c Cod procedură penală, aplicabil și în

cazul recursului partea civilă poate declara recurs numai în ce privește latura

civilă a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E

C I D E :

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de partea civilă C.M.T. împotriva

deciziei penale nr.159/A din 5 septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea, privind

pe inculpații A.V. și R.I.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat din care, sumele de câte 300.000 lei cuvenite apărătorului

desemnat din oficiu pentru inculpați, se vor avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 14 ianuarie 2003.