ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 924/2003

D E C

I Z I A  NR.924                                                                DOSAR

NR.3053/2002

S-a luat

în examinare recursul  declarat de inculpatul N.O., împotriva deciziei penale

nr.187/A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel Galați.

S-a prezentat recurentul inculpat N.O., aflat în stare de

libertate, asistat de avocat A.I., apărător desemnat din oficiu, lipsă fiind

intimata parte vătămată.

Procedura de citare a fost îndeplinită.

Apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului

declarat, casarea hotărârilor atacate și trimiterea dosarului primei instanțe

pentru completarea probatoriului în vederea stabilirii cu certitudine a

vinovăției inculpatului, ori a achitării acestuia în situație contrară.

Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului declarat

ca neântemeiat, susținând că, probatoriul administrat la dosarul cauzei este

complet și în măsură să confirme vinovăția inculpatului.

Inculpatul, în ultimul cuvânt acordat a arătat că este

nevinovat.

C U

R T E A

Asupra recursului  de

față:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr.92 din 11 martie 2002 a Tribunalului Brăila  a fost condamnat

inculpatul N.O.  la pedeapsa de 5 ani închisoare  pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.d și e, cu aplicarea

art.37 lit.b din Codul penal.

Sub

aspectul laturii civile, în baza art.14 și 346 din Codul de procedură penală

combinate cu art.998 din Codul civil, inculpatul a fost obligat să plătească

părții civile D.M. suma de 2.500.000 lei  cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea

situație de fapt:

În

ziua de 4 decembrie 2000, în jurul orelor 15,00, partea vătămată D.M.  a plecat

de la domiciliul său cu intenția de a căuta un preot pentru a-i sfinți

locuința. Pe drum s-a întâlnit cu un tânăr identificat ulterior în persoana

martorului L.R.I., împreună cu care s-a deplasat în piață unde au consumat

băuturi   alcoolice,   consumația   fiind   achitată   de   partea vătămată.

După acest moment cei doi s-au îndreptat spre o capelă unde partea vătămată a

discutat cu un preot și s-au reîntors în piață pentru a continua să consume

băuturi alcoolice.

La

un moment dat a apărut și inculpatul N.O. care  cunoștea din vedere pe martorul

L.R.I., toți trei consumând diferite băuturi alcoolice, plata făcându-se și de

această dată de partea vătămată.

Cu

acest prilej inculpatul a observat că partea vătămată dispune de bani, iar din

discuțiile purtate a aflat unde locuiește.

După

ce au terminat consumația cei trei s-au despărțit, partea vătămată întârziind

în piață pentru a cumpăra produse alimentare, după care a plecat spre casă.

În

momentul când a ajuns în scara blocului partea vătămată a fost lovită de

inculpat și deposedată de bunuri în valoare de 2.500.000 lei, și anume  un

inel  din  aur în  greutate  de  8 gr,  un  portofel în care se aflau 250.000

lei și un dolar SUA.

Situația

de fapt expusă  a fost stabilită pe baza plângerii părții vătămate, proceselor

verbale încheiate de organele de urmărire penală, planșelor foto executate în

cauză, raportului de constatare medico legală și depozițiilor martorilor L.I.,

A.F.M. și D.M., probe coroborate cu declarațiile inculpatului.

Curtea

de Apel Galați, prin decizia penală nr.187 din 24 aprilie 2002, a respins

apelul formulat de inculpat, apel ce a vizat nelegalitatea hotărârii atacate în

ceea ce privește stabilirea vinovăției sale.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs inculpatul care a solicitat casarea

hotărârilor pronunțate cu trimitere spre rejudecare pentru completarea

probelor, sau achitarea întrucât nu este vinovat de infracțiunea reținută în

sarcina sa.

Recursul

nu este fondat.

Instanțele de fond și

de apel au stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului

încadrând corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în textul de

lege mai sus menționat, administrând toate probele necesare, probe din care a

rezultat că autorul infracțiunii de tâlhărie comisă împotriva părții vătămate D.M.

la data de 4 decembrie 2000 a fost inculpatul.

Referitor la primul

motiv de recurs invocat Curtea constată că atât în faza de urmărire penală cât

și în cea de cercetare judecătorească au fost administrate probe certe de

vinovăție a inculpatului, respectiv au fost luate declarații părții vătămate și

martorilor, s-au încheiat procese verbale cu ocazia recunoașterii din grup și inculpatul

a fost supus la testul cu poligraf.

Potrivit art.62 din Codul

de procedură penală, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală

și instanța de judecată sunt obligate să lămurească, pe bază de probe, cauza

sub toate aspectele.

Pe de altă parte

conform art.3 din Codul de procedură penală în desfășurarea procesului penal

trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptă  și împrejurările

cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului, iar art.4 din același

Cod obligă instanța de judecată să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal.

În speță, instanța de

fond a respectat aceste dispoziții legale și în baza rolului activ a

administrat probele necesare în scopul stabilirii unei situații de fapt reale.

Astfel, pe baza

readministrării probelor de la urmărirea penală, prima instanță a încuviințat

toate probele solicitate de părți, inculpatul rezumându-se să solicite doar

probe în circumstanțiere (a se vedea încheierea  din 16 noiembrie 2001) după

care a adoptat o poziție de pasivitate și nu s-a mai prezentat în instanță la

următoarele cinci  termene, inclusiv la data judecării în fond a dosarului.

Mai mult, prima

instanță a dispus din oficiu audierea martorilor G.V. și L.J.  și a luat măsura

luării unui supliment de declarație inculpatului, care deși citat pentru data

de 11 martie 2002 nu s-a prezentat.

La rândul său, instanța

de control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia  sentinței apelate,

constatând că nu există nici un motiv de desființare a acesteia.

Rezultă, așadar, că în

cele două faze procesuale au fost administrate probele necesare, inclusiv cele

solicitate de inculpat la instanța de fond.

Referitor la această

primă critică adusă hotărârilor pronunțate prin recursul declarat este de

relevat că inculpatul nu a indicat nici în scris nici oral mijloacele de probă

concrete ce vor mai trebui administrate și concludența lor, rezumându-se la a

solicita formal doar casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța

de fond în raport de faptul că nu a recunoscut infracțiunea pentru care a fost

trimis în judecată, considerent pentru care nu se impune admiterea recursului

din acest punct de vedere.

În ceea ce privește

vinovăția inculpatului, deși acesta a negat constant infracțiunea reținută în

sarcina sa, faptul că el este autorul infracțiunii de tâlhărie rezultă din

celelalte mijloace de probă.

Astfel, partea vătămată

a menționat în toate declarațiile contextul în care l-a cunoscut pe inculpat,

faptul că a consumat băuturi alcoolice  cu acesta, inculpatul văzând că are

bani și locul unde îi ține. Aceeași parte vătămată a precizat în declarațiile

date că în momentul în care a intrat în scara blocului a fost întâmpinată de

inculpat care i-a aplicat multiple lovituri în zona feței până ce a doborât-o

la pământ și i-a luat mai multe bunuri.

Cu ocazia recunoașterii

din grup, partea vătămată l-a indicat fără ezitare pe inculpat ca autor al

infracțiunii, iar martorii audiați au confirmat acest aspect.

Martorul L.R.I. a

confirmat, la rându-i, cele arătate de partea vătămată și a precizat că

persoana cu care au consumat băuturi alcoolice în piață a fost „D”, numele sub

care era cunoscut N.O., infirmându-se astfel susținerea în sensul că nu are o

cunoștință poreclită „U” și că nu ar fi consumat vin împreună cu partea

vătămată și L.R.I.

Din procesele verbale

încheiate cu ocazia confruntărilor între partea vătămată și inculpat, precum și

între martorul L.R.I. și făptuitor, rezultă, de asemenea, nesinceritatea

inculpatului.

De altfel, din raportul

de constatare tehnico – științifică privind detecția psihologică a

comportamentului simulat, efectuat de serviciul criminalistic din cadrul I.P.J

Brăila rezultă că în evoluția diagramelor poligraf corespunzător răspunsurilor

inculpatului la întrebările critice au fost evidențiate modificări ale

stresului emoțional  semnificativ caracteristice indiciilor comportamentului

simulat.

Faptul că inculpatul nu

a recunoscut infracțiunea (negând chiar și prezența sa în compania victimei

anterior momentului atacării acesteia) nu poate conduce la o altă concluzie

decât cea reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel.

Potrivit art.63 alin.2

din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare mai dinainte stabilită.

Mijloacele de probă

prevăzute de art.64 din același Cod pot fi administrate în toate fazele

procesului penal, legea nefăcând o distincție în ceea ce privește valoarea  lor

probantă după cum au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea

a judecății. Rezultă, așadar, că instanța este îndreptățită a reține numai pe

acelea pe care le consideră necesare că exprimă adevărul.

Simpla negare de către

inculpat a infracțiunii reținute în sarcina sa, nu poate produce efecte

juridice în ceea ce privește vinovăția, atâta vreme cât situația de fapt a

rezultat din toate celelalte probe ale dosarului.

Verificând și din

oficiu cauza, în conformitate cu dispozițiile art.385

9

alin.3  din

Codul  de  procedură   penală,  nu  se  constată  vreun  motiv  de casare,

inclusiv sub aspectul individualizării pedepsei instanțele având în vedere

criteriile prevăzute de art.72 din Codul penal, respectiv pericolul social

concret al faptei săvârșite (pericolul rezultat din modul în care s-a derulat

activitatea infracțională, din natura infracțiunii comise și din consecințele

acesteia) și persoana făptuitorului (care a negat infracțiunea, nu a cooperat

cu instanța de judecată, este recidivist, fiind anterior condamnat pentru alte

infracțiuni grave, printre care falsul privind identitatea, viol, pentru ultima

infracțiune fiind condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare prin sentința

penală nr.1020 din 23 iunie 1992 a Judecătoriei Brăila.

În

raport de considerentele arătate, Curtea constată că recursul declarat nu este

fondat, motiv pentru care va fi respins în temeiul art.385

15

pct.1

lit.b din Codul de procedură penală.

Conform

art.192 alin.2 din același Cod, inculpatul va fi obligat la cheltuieli

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.O.,

împotriva deciziei penale nr.187/A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel Galați.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 300.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată

în ședință publică, azi 21 februarie 2003.